*

mă hrăneam din poemele tale
cum iedera se hrănește din piatră
și înăbușă lumina
de aceea acum aprinzi veioza
mijești ochii ca să vezi mai bine
ce curbură de sens vor lua versurile tale
cu semnele de punctuație derutate
pe alocuri poemele tale mă fac geloasă
ce fantasme! ce ditirambe!
ce posibilități infinite de interpretare!
îmi imaginez că am putea să ne scriem
ultimul cuvânt definitiv al poemului tău
să fie începutul tremurând al poemului meu
într-un du-te vino furibund și necontrolat
care e fuga de granița rece a clasificărilor
să ne oprim când va vrea viața
când poezia însăși va obosi
și se va așeza gâfâind pe asfalt
„ce bine!” – zic – realitatea are brațe moi
și mângâie senzual singurătatea dintre poeme
vom bea poate o cafea și vom privi în zare
cum apele se despart de uscat
tu vei ofta că timpul se curbează și doare
eu voi strânge ispitele într-un sac amniotic
și voi crește un prunc bătrân cu tâmple agitate
„să scriem în continuare!” – voi exclama
tu un poem epic fantazând despre obiecte
și stranii reverii trădătoare
eu un poem sentimental ritmat
și concluzii cinice revelatoare

*

Stephen Deutch: Repose

Mesaj în sticla poeziei integratoare

Nu fi trist!
într-o zi ne vor descoperi poemele rătăcite printre ruine și nu le vor putea desprinde, lipite fiind unele de altele, în ciuda unui „Nu!” divin și a unei distanțe fizice uluitoare 

oamenii vor fi nevoiți să inventeze o nouă disciplină arheologică prin care să identifice patina timpului și motivul acestei scrieri empatice
cercetători în halate albe vor cotrobăi după ADN în sângele comun de la finalul poemelor și se vor întreba ce grupă sangvină bizară e aceasta care colorează pătimaș visele într-o paletă violet-amară?
cete de lingviști competenți se vor strădui să reconstituie limba fiorului sălbatic și respirației sacadate care aburește un ecran de care se lovesc niște priviri flămânde, încercând să ghicească sunetul inimii celuilalt și agonia trupului-dor: nebunie a unor emoții ținute prizoniere în cripta tăcerii-uitare
poeți vor scrie despre mâinile care nu se pot încleșta și muzicieni introvertiți se vor converti la sunetul cadențat pe care lacrimile îl fac atingând realitatea ca într-o butie goală
Nu fi trist!
într-o zi, un cuplu frumos, suflete-pereche, ne vor găsi poemele, le vor citi, se vor privi în ochi fericiți și, ținându-se de mână, vor dispărea în noapte…