1. În sezonul de iarnă 2019-2020, Italia a avut 3.000.000 de cazuri de gripă. Sursele minimale spun că au murit 240 de oameni; sursele maximale estimează numărul morților la câteva mii (din cauza unor boli asociate).
Acum, Italia are 47.000 de bolnavi de virus Corona. Au murit 4.000.

Dacă virusul Corona ar infecta la fel de mulți italieni precum gripa, așadar dacă Italia ar avea 3.000.000 de cazuri de coronavirus, la o mortalitate de 8,5% (cât e acum), ar muri 255.000 de oameni.

Asta ar trebui să încheie orice discuție despre gripă vs. coronavirus.

2. Reacția noastră, a tuturor, în fața virusului vine din caracterul lui paradoxal:

– e ceva aparent atât de neînsemnat, cu rate tot aparent mici de mortalitate (estimate la 3,4% – ceea poate că pare puțin, dar e deja foarte mult – iar în Italia e de 8,5%) – însă cu efecte de blocaj global enorme – disproporția asta paradoxală între ceea ce pare și ceea ce este boala asta ne dă și reacția de neîncredere, de suspiciune, de activare a conspirativitei;

– ne pune în situația tot, paradoxală, de a ne regândi tot discursul despre acceptarea refugiaților / imigranților etc; ne venea foarte greu până acum să acceptăm venirea aici a străinului, care în ochii multora dintre noi aducea cu el necunoscutul & răul; acum, trebuie să învățăm să gestionăm întoarcerea acasă a compatrioților noștri – dintre care o parte aduc cu ei boala & răul;

– ne pune în situația de a învăța izolarea ca mod esențial de acțiune – de a vedea izolarea ca mod esențial de a avea grijă de ceilalți; dar, retrăgându-ne în micile adăposturi confortabile ale caselor noastre, restrângând la minimum spațiul, se lărgește deodată enorm timpul – iar această dilatare gigantică a timpului transformă pe neașteptate spațiul protector & paradisiac în infern; suntem așadar puși în situația de a ne gestiona, din mijlocul confortului personal, o viață supraîncărcată cu timp – și nu mai știm să facem asta – viața noastră anterioară ne-a dezactivat gena procesării timpului & a intimității – și eșuăm, paradoxal, în frustrare & furie; (spun paradoxal, fiindcă ajungem la furie în ceea ce ar trebui să fie inima microarmoniei);

– de fapt, unul dintre cele mai periculoase lucruri care ni se întâmplă, la fel de periculos ca boala însăși de care ne ascundem, e următorul: retrași printre cei dragi, avem deodată senzația că viețile noastre private sunt irelevante; ni se pare irelevant mai tot ce facem fără să ieșim, ca înainte, în spațiul public – și, convers, tot ce făceam în acel spațiu public ni se pare relevant; e paradoxul cel mai dureros & mai frustrant: în inima celei mai prețioase microarmonii private, acolo unde relevanța vieții noastre ar trebui să fie maximă, ne simțim deodată irelevanți.

3. Răspunsul la toate paradoxurile bolii ăsteia e, pentru mine, tot un paradox: și ceilalți suntem tot noi.

Încât, având grijă de ceilalți, avem grijă de noi. Și, având grijă de noi, avem grijă de ceilalți.

4. Prin urmare, să înțelegem că viețile noastre sunt relevante numai alături de cei dragi – că abia izolați alături de ei suntem, așadar, relevanți – să avem grijă de ceilalți – și, astfel, să avem grijă de noi.

Să ne revedem sănătoși.

Citiți și Utopia ta a fost inima mea