Supranumit Sufletul Bengalului și Profetul Indiei moderne, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1913, Rabindranath Tagore, numele europenizat al lui Rabindranâth Thâkur (7 mai 1861 – 7 august 1941) rămâne unul dintre cei mai sensibili poeți lirici pe care omenirea i-a avut, putând fi considerat un dar al zeilor adus ca ofrandă iubirii. „Dacă există în lume o forţă, care poate să depăşească frica pe deplin, să nimicească orice pericol, să rămână nepăsătoare la orice pagubă până şi faţă de moarte, această forţă este iubirea.”, iată o profesiune de credință față de care nu s-a lăsat niciodată îndepărtat, o adevărată religie a unui sentiment care, așezat la baza lumii, îi asigură unicitatea și trăinicia. „În temeiul versurilor sale profund sensibile, proaspete și frumoase, prin care, cu un meșteșug desăvârșit, a izbutit să facă din gândirea sa poetică, rostită în propriile-i cuvinte englezești, o parte integrantă a literaturii occidentale“ – iată motivarea juriului în vederea acordării Premiului Nobel, care îl va așeza în seria creatorilor de geniu, aducând în fața lumii imaginea unei Indii a profunzimilor spirituale aproape de neegalat. El a lăsat posterității o operă impresionantă (peste o sută de povestiri, 50 de volume de versuri, 12 romane, articole publicistice, lucrări filozofice, eseuri, manuale școlare), fiind cunoscut și ca muzician, compozitor (a compus peste 2000 de cântece, dintre care „Tu ești stăpânul sufletelor tuturor oamenilor” a devenit imnul național al Uniunii Indiene), pictor, actor și regizor.
Partea mea din ce e mai bun pe această lume
îmi va veni din mâinile tale:
iată făgăduiala ta.
De aceea străluceşte lumina ta în lacrimile mele.
Mă tem să mă las călăuzit de alţii, ca să nu mă depărtez de tine,
care aştepţi la o cotitură a drumului
să fii călăuza mea.
Merg cu îndârjire pe drumul meu,
până ce însăşi nebunia mea mi te va aduce la uşă.
Căci am făgăduiala ta
că partea mea din ce e mai bun pe această lume
îmi va veni din mâinile tale.
(„Culesul roadelor”)
Anjali Hastha, salutul divin, rugăciune și adorare
*
Sunt dornic să-ţi spun cuvintele cele mai adânci pe care aş putea să le spun. Nu îndrăznesc; mi-e teamă de râsul tău. Iată de ce îmi râd de mine şi fac să izbucnească taina mea în mii de glume. Nesocotesc chinul meu de teamă să nu-l nesocoteşti tu.
Sunt dornic să-ţi spun cuvintele cele mai simţite pe care aş putea să le spun. Nu îndrăznesc; mi-e teamă că nu le vei crede. Iată de ce le prefac în minciuni şi-ţi spun prin ele ceea ce nu gândesc. Las să apară durerea mea ca ceva nechibzuit, ca nu cumva s-o iei tu drept nechibzuinţă.
Sunt dornic să-ţi aleg cuvintele cele mai preţioase pe care aş putea să le rostesc. Nu îndrăznesc; mi-e teamă că nu la fel îmi vei răspunde. Iată de ce sunt plin de mândrie de această putere a mea: te chinui – de teamă că nu vei cunoaşte niciodată chinul.
Sunt dornic să mă aşez plin de tăcere lângă tine. Nu îndrăznesc, de teamă că buzele-mi vor trăda inima. Iată de ce vorbesc mult şi fără de şir – ca să ascund taina inimii mele în această vorbărie. Chinui suferinţa mea ca nu cumva să mi-o chinui tu.
Sunt dornic să mă depărtez de tine. Nu îndrăznesc; mi-e teamă că vei întrezări lipsa mea de bărbăţie. Şi iată de ce vin spre tine cu fruntea sus şi cu un aer nepăsător. Privirea chinuitoare a ochilor tăi îmi aţâţă durerea în fiecare clipă.
(„Grădinarul”)
*
El îmi şopti: „Dragostea mea, înalţă-ţi ochii”
L-am mustrat, spunându-i: „Pleacă” – şi el nu s-a mişcat.
Cu mâinile mele prinse în ale lui – aşa a stat înaintea-mi.
I-am spus: „Părăseşte-mă” – dar el n-a plecat.
Şi-a apropiat chipul de urechea mea. L-am privit şi i-am spus:
„Ce ruşine” – şi el nu s-a mişcat din loc.
Buzele lui atinseră obrajii mei. Am tremurat şi i-am spus:
„Prea mult îndrăzneşti” – dar el n-a roşit.
Înfipse o floare în părul meu. I-am spus:
„Degeaba” – dar el nu s-a neliniştit.
Îmi luă florile ce-mi încercuiau gâtul şi dispăru.
Plâng şi întreb încă şi azi în inima mea:
„De ce nu vine iar?”
(„Grădinarul”)
