Vreau să vă spun câteva cuvinte despre paternitatea citatelor.Am o zi interesantă, plină de zel.
Motto: „Problema cu citatele de pe internet este că nu poți fi niciodată sigur de autenticitatea lor”. spunea Alexandru Ioan Cuz. De asta sunt foarte sigur!
Pornind de la câteva exemple concrete, vă voi demonstra de ce este aceasta o veritabilă maladie a sufletului. În încercarea disperată de a-și consolida poziția și argumentul politic, mulți recurg la practici obscene. Pe scurt, își întrebuințează cultura ca armă politică. Dacă am reușit să învățăm din greșelile trecutului, înțelegem că întreaga cultură aservită unor interese politice ne duce la groapa istoriei. Problema e că aceste practici se intensifică și sunt tot mai dese în peisajul politico-social din ultima vreme.
Lăsând la o parte conjuncturile în care nu suntem ferm convinși de paternitatea unui citat sau îl atribuim eronat din necunoștință de cauză, sancționez ferm atitudinea de a lua cultura în propriul nostru deșert. Vă las câteva exemple. Pentru a da un „glas” mai profund citatului „Eu n-am cerut să fiu român. Am avut noroc.” a lui Ionel Teodoreanu, mulți i l-au atribuit și lui Amza Pellea, Emil Cioran, Mircea Eliade și chiar Brâncuși la un moment dat.
Că tot vine vorba de sculptorul Constantin Brâncuși, acestuia i-am atribuit un citat definitoriu pentru populismul ieftin pe care unii îl promovează: „V-am lăsat săraci și proști. Vă găsesc și mai săraci și mai proști”. Singurul detaliu pentru a dovedi paternitatea brâncușiană a acestui citat este faptul că unii zic că ar fi spus aceste lucruri, pe când era în trecere prin București. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Am observat că pe o anumită pagină se promovează ideea că Balzac ar fi spus următoarele cuvinte: „Să nu urci niciodată pe un scaun mai înalt decât grămada de cărți pe care ai citit-o”.
Nimic mai fals. Cel care a cules acest proverb armean este H. Siruni. Problema este că pe pagina respectivă, importanța culturală a citatului este uzitată ca un fel de armă politică pentru cei din ziua de astăzi. Celebra maximă „Opiniile sunt libere, dar nu și obligatorii” foarte des utilizată în contemporaneitate, i se atribuie fără nici o jenă lui Constantin Brâncuși chiar dacă există dovezi că aceasta îi aparține lui Ion Luca Caragiale. Maxima a apărut în revista „Moftul Român„.
Nu în ultimul rând, celebrul citat atribuit lui Franz Kafka, distribuit și răs-răs distribuit: „Un cretin e un cretin. Doi cretini sunt doi cretini. Zece mii de cretini formează un partid politic„. I se știe foarte bine proveniența și paternitatea, dar pentru „reach” și „impact”, unii sunt fără scrupule. Ca fapt divers, pe asta a zis-o jurnalistul Leopoldo Longanesi pentru a-și susține mișcarea politică.
Acestea fiind spuse, semnalate și povestite, aveți grijă. Verificați sursa citatelor pentru a nu „rostogoli” o idee falsă și să nu faceți ca cei din eseul lui George Orwell, acela despre marțieni și fake-news la 1938: „Se pare că peste o treime nu au încercat deloc să verifice dacă este adevărat; imediat ce au auzit că vine sfârșitul lumii, au acceptat această idee automat„.
Studiul lui George Orwell:
George Orwell, marțieni și fenomenul fake-news la 1938
Motto: „Cu adevărat uimitor a fost totuși faptul că atât de puțini ascultători au încercat să verifice cât de cât informațiile„.
„În urmă cu aproape doi ani, domnul Orson Welles a regizat la Columbia Broadcasting System din New York o piesă de teatru radiofonic bazată pe romanul fantastic „Războiul lumilor” de H. G. Wells. Emisiunea nu a fost concepută ca o farsă, însă a avut un rezultat uluitor și neprevăzut.
Mii de oameni au luat-o drept știre și chiar au crezut timp de câteva ore că marțienii invadaseră America și cutreierau țara pe picioroange de oțel înalte de 30 de metri, masacrate totul în cale cu razele lor de foc. Unii ascultători s-au panicat atât de tare, încât s-au urcat în mașini și au spălat putina. Desigur, nu există cifre exacte, însă cei care au compilat acest studiu (de la Princeton) au motive să creadă că aproximativ 6.000.000 de oameni au ascultat emisiunea și că peste 1.000.000 au fost mai mult sau mai puțin atinși de panică.
La vremea respectivă povestea asta a stârnit râsul pretutindeni în lume și s-a tot vorbit despre cât de creduli sunt „americanii ăștia”. Totuși, majoritatea articolelor care au apărut în străinătate erau oarecum înșelătoare. Textul adaptării lui Orson Welles este reprodus integral și pare că, în afară de anunțul din deschidere și un fragment de dialog spre final, întreaga piesă este prezentată sub forma unor buletine de știri, chipurile reale, precizându-se numele unor posturi radio. […]
Autorii fac chiar afirmația surprinzătoare că este mai uzual să ai un radio decât să citești un ziar. Așadar, pentru a transpune acest incident în Anglia, poate ar trebui să ne imaginăm că știrea despre invazia marțienilor ar apărea pe prima pagină a unuia dintre ziarele de seară. Fără îndoială că așa ceva ar face mare senzație. Se știe că de obicei ziarele nu spun adevărul, dar se știe și că nu pot spune minciuni exagerat de gogonate. […] Cu adevărat uimitor a fost totuși faptul că atât de puțini ascultători au încercat să verifice cât de cât informațiile.
Realizatorii studiului dau detalii despre 250 de persoane ce au crezut că ascultă un buletin de știri. Se pare că peste o treime nu au încercat deloc să verifice dacă este adevărat; imediat ce au auzit că vine sfârșitul lumii, au acceptat această idee automat. Vreo câțiva și-au închipuit că de fapt era vorba despre o invazie a germanilor sau a japonezilor, însă majoritatea au crezut povestea cu marțienii, inclusiv oameni ce auziseră de „invazie” doar de la vecini și chiar câțiva care știuseră de la bun început că ascultă o piesă de teatru. […]
[ Studiul ] stabilește că oamenii afectați au fost cel mai probabil săracii, cei fără prea multă școală și, mai ales, persoanele care nu aveau siguranța zilei de mâine ori erau nefericite. Legătura evidentă dintre nefericirea personală și tendința de a crede cu ușurintă incredibilul este cea mai interesantă concluzie a acestui studiu. […] Oamenii care sunt șomeri sau în pragul falimentului de zece ani pot chiar să se simtă ușurați auzind că se apropie sfârșitul civilizației. O stare de spirit similară a determinat națiuni întregi să se arunce în brațele unui Mântuitor”.
– George Orwell // Recenzie la „The Invasion from Mars” de Hadley Cantril, „The New Statesman and Nation, 26 octombrie 1940, în „Despre adevăr” (fragm.), pref. de Teodor Baconschi, Ed. Polirom, 2020.
