În 2013, respectabilul regizor german Oliver Hirschbiegel (regizorul filmului „Downfall”) a transformat furtunoasa viață a Prințesei de Wales într-o ecranizare sclipitoare cu Diana întrupată de Naomi Watts. Iată că în 2021, într-un puternic contrast, regizorul chilian Pablo Larraín (pasionat în ultima vreme de femeile ținute captive în «cuștile sociale» și de modul în care acestea găsesc o cale de evadare/„Jackie”) oferă un portret îndrăzneț și oarecum misterios al unei femei care-și caută propria identitate: „Spencer”.
Chiar din titlul care face trimitere directă la numele de fată al viitoarei Prințese, filmul realizat de Pablo Larraín pare să prezinte o provocare înaintată Casei Windsor. Bunăoară „Spencer” este o biografie neconvențională a Prințesei Diana și se derulează de-a lungul a trei zile din anii 1990, înainte de moartea ei într-un teribil accident de mașină. Pelicula lui Pablo Larraín este o reimaginare bântuitoare a unei sărbători tensionate de Crăciun din viața Prințesei Diana. Derulându-se pe parcursul a trei zile chinuitoare la Sandringham – din Ajunul Crăciunului până la Boxing Day –, lungmetrajul devine, în egală măsură poveste, satiră socială, dar și psihodramă fără restricții, rămânând în același timp un strigăt despre maternitate. Cu scenariul semnat de Steven Knight („Peaky Blinders”), „Spencer” are o distribuție din care fac parte Timothy Spall („Mr. Turner”), Sally Hawkins („The Shape of Water”) și Sean Harris („Mission: Impossible – Fallout”). Viziunea lui Larraín este plină de secvențe de vis, durere internă și exteriorizată, dialog metaforic și o Kristen Stewart gânditoare sub diferite pălării și tunsoarea bob a Dianei. Filmul își propune să plaseze publicul în starea de spirit a eroinei sale, dar și să surprindă tabloul de la începutul anilor ’90 și acel moment din relația regală când lucrurile încep să se dezintegreze.
Așadar, cea mai recentă adăugare în acea cușcă este Kristen Stewart în rolul unei Diana capricioase, o performanță care va fi probabil dezbinătoare printre apărătorii prințesei. Până acum, în pofida unor roluri reușite premiile Oscar au ocolit-o pe nedrept pe tânăra Stewart. Unul dintre motive poate fi saga „Twilight” (probabil, scenariul și regia mediocre au pus-o într-o lumină nefavorabilă). Realizatorul construiește o prințesă Diana exact așa cum voia să o prezinte familia regală a Marii Britanii: o femeie veșnică nemulțumită, plină de ambiție și de pretenții nejustificate. Văzând-o pe Kristen Stewart în rolul Dianei, vedem un ecou, poate, al propriei relații dificile a lui Stewart cu statutul de vedetă – modul în care stă pe un podium, mușcându-și buzele, copleșită de o atenție puțin dorită (neîncrederea în celebritate a însoțit-o mereu). Mai mult, Diana portretizată de Kristen Stewart are o eleganță naturală, o lumină care vine din interior, cu toate că viața eroinei devine un coșmar.„Spencer” împărtășește multe cu pelicula „Jackie”, și anume cerințele înăbușitoare pentru femeile devenite prea rapid celebre ( și prin hainele oferite de case de modă faimoase). În fața lumii exterioare, pot apărea ca având totul, dar realitatea este mult mai tristă: cuștile lor sunt aurite, dar totuși însemne ale captivității.
Acțiunea se petrece în decembrie 1991, când deja relația dintre Prințul și Prințesa de Wales s-a răcit. Deși zvonurile despre infidelități și despre un divorț continuă să apară, în aparență, se păstrează liniștea pentru sărbătorile de Crăciun la Sandringham Estate. Diana deja cunoaște ‘rețeta’: se mănâncă, se bea, se trage cu arma, se vânează. Totuși, situația se va schimba. În bucătăria imensă din Sandringham se livrează cantități uriașe de mâncare, iar cântarul pentru oaspeții festivi face parte dintre «distracțiile tradiționale», deși seamănă mai degrabă a coșmar.„Spencer” surprinde motivul bulimic într-o rețea de ritualuri regale care dezlipiți-o pe biata Prințesă dintre copertele biografiilor spre adevărata sa identitate. Regizorul chilian a fost sprijinit de Claire Mathon, directorul de imagine, care surprinde clar claustrofobia privirilor regale. Fiecare mișcare pe care o face Diana este monitorizată. Lentilele obiectivelor fotografice ale ‘presei de scandal’ sunt cvasi-microscopice, dar și personalul din din Casă veghează ca „ceilalți să nu vadă”. Între timp, rochiile Dianei sunt etichetate „POW” – Prințesa de Wales sau ‘prizonieră de război’?, iar draperiile sunt cusute cu sfoară. Anxietatea și depresia ei încep să devină vizibile. Ea începe să vadă fantoma Annei Boleyn (Amy Manson), fosta soție a lui Henric al VIII-lea, care a fost decapitat pentru ca soțul ei să se poată căsători cu amanta, ca un prevestire pentru ceea ce i se va întâmpla. Diana își găsește un aliat în rândul personalului său în Maggie (Sally Hawkins), dar chiar și ea este retrasă exact când Diana are cea mai mare nevoie de ea.
„Trecutul și prezentul înseamnă același lucru”- le spune Diana iubiților ei copii, din această lume tradițională rece, în care o îmbrățișare secretă la lumina lumânărilor oferă un moment rar de căldură. Și tot ea adaugă un trist indiciu (în stilul Sex Pistols): că în acest casă nu există „nu există viitor”. Avem parte și de un pasaj care ne duce cu gândul la „Wuthering Heights”: Diana tânjește să se întoarcă «acasă» în Park House din apropiere, casa în care a copilărit, dar clădirea e acum în spatele sârmei ghimpate, învăluită – în mod ciudat – în lumina lunii și e acoperită de ceață. Și tot din registrul gothic, există acele pasaje care ne reamintesc de scrierile lui Daphne du Maurier: perlele de la gâtul Dianei se prăbușesc pe imensele scări ale locuinței regale, iar Kristen Stewart dansează printre fantome.Îmbinarea suferinței ei, reală și imaginară, este menită să țină publicul neliniștit. Scenariul exploatează și motivul despre fazani, care sunt păsări „frumoase, dar nu foarte strălucitoare” crescute pentru a fi împușcate, ba chiar există și viziuni ale Annei Boleyn, care a fost decapitată pentru ca soțul ei (regele Henric al VIII-lea) să o poată înlocui cu o altă femeie. Așadar, devine emoționant acel montaj extatic în care Stewart își dansează drumul prin capitolele din viața Dianei, baletul și galopul indicând mirosul de libertate.Tânăra actriță găsește accentul potrivit, deși dialogurile nu îi oferă lui Stewart suficient spațiu pentru nuanțe. Totul se reduce la o condamnare la chinul de a suferi de o „melancolie” regală, iar eroina pare incapabilă să iasă din acea stare până când nu găsește o cale de a scăpa din ghearele familiei regale. În rolurile secundare, Sean Harris este excelent în rolul lui Darren, care încearcă să o strunească pe biata Prințesă, dar și Sally Hawkins, care adaugă o notă de dragoste atât de necesară într-o peliculă așa de tensionată. Maggie, camerista favorită a Dianei, înseninează chipul suavei Prințese. Kristen Stewart este perfect potrivită pentru rolul Prințesei Diana, ființa torturată, doborâtă de o presă tabloid- voyeuristă.
Decorurile reprezintă o interpretare aproape literală a ideii lui Larraín despre o cușcă aurită. Cu toate acestea, când Diana și băieții ei se plâng că este frig, nimeni nu îndrăznește să dea drumul la căldură pentru a satisface cererile lor. Este doar o altă metaforă din acest ‘basm decadent’, inspirat de fascinația continuă a publicului pentru o femeie care nu a avut niciodată mult timp în viață să se bucure de zilele ei în afara cuștii ei aurite. Partitura magnifică a lui Jonny Greenwood însoțește și amplifică în mod strălucit drama. De la motivele melodioase ale temei principale, cu modulațiile sale melancolice, până la sunetele unui cvartet de coarde baroc care se prăbușește într-o teroare zguduitoare sau jazz-ul zdruncinat al frământării interioare a Dianei, schimbările de dispoziție sunt remarcabile. Universul sonor glisează între modernismul lui Krzysztof Penderecki și ecourile obraznice ale compozitorului baroc italian Tomaso Albinoni. Imaginea semnată de Claire Mathon conturează un aspect oarecum decolorat al fotografiilor din epocă, potrivindu-se vizual cu peisajul și costumele.
Cum va scăpa Diana? Greu de spus. În toată pelicula, Diana nu vorbește ca o regină, ea vorbește ca o mamă – ca femeia care va fi după ce scapă din cușca regală. Cum o va face? După cum ne spune melodia pop din secvențele de final, tot ce are nevoie este un miracol (și poate puțin fast-food). Ea va rămâne în continuare „Diana”, doar că de-acum va fi ea însăși.
Regia: Pablo Larraín
Scenariul: Steven Knight
Imaginea: Claire Mathon
Montajul: Sebastián Sepúlveda
Muzica: Jonny Greenwood
Distribuția:
Kristen Stewart – Diana, Prințesă de Wales (născută Spencer)
Timothy Spall – Alistair Gregory
Jack Farthing – Charles, Prinț de Wales
Sean Harris – Darren McGrady, bucătar-șef
Sally Hawkins – Maggie, camerista Dianei
Jack Nielen – Prințul William
Freddie Spry – Prințul Harry
Stella Gonet – Regina Elizabeta II
Richard Sammel – Prințul Philip, Duke of Edinburgh
Durata: 111 min.
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.