Pasiunea, misterul, suspansul – meșteșugit articulate în paginile scrise de Daphne du Maurier – i-au atras pe mulți cineaști precum nectarul pe albine. Sunt deja celebre adaptările semnate de Alfred Hitchcock: Rebecca sau The Birds. Romanul My Cousin Rachel a fost ecranizat, în 1952, de Henry Koster, avându-i în distribuție pe Richard Burton și Olivia de Havilland. La rândul său, și Roger Michell a încercat o nouă adaptare pentru marele ecran în My Cousin Rachel (2017). După cum era de așteptat, este o peliculă e foarte “british”.
Într-o Anglie victoriană, de la începutul de secol al XIX-lea, un tânăr nobil englez din Cornwall află despre moartea misterioasă a vărului său (Ambroise) – dispariție survenită imediat după mariajul (secret) cu o atrăgătoare văduvă. Filmul începe chiar cu întrebările tulburătoare: «Did she? Didn’t she?» despre eventuala culpabilitate a personajului feminine (amintită încă din titlu). Enigmatica deschidere e însoțită de un travelling care plonjează spre faleză, apoi către colinele verzi bătute de vânt. Încă nu știm dacă eroul este doar orbit de durerea și de amărăciunea pierderii unei ființe dragi sau eroina chiar poate reprezenta o veritabilă “văduvă neagră”.
Prologul vijelios rezonează perfect cu maniera tragică în care spectatorul este îndreptat către intrigă plasată sub periculosul binom atracție-repulsie. Aceasta este povestită de o voce din off, cea a lui Philip, junele aristocrat, măcinat de incertitudini. Tânărul pare hotărât să descopere cât mai repede adevăratele motive ale acestei surprinzătoare morți; totuși, neașteptata vizită a noii sale verișoare îl va bulversa definitiv. Convins că personajele și raporturile dintre ele/scenariul sunt cele mai importante, Roger Michell optează pentru o regie sobră, în care cadrul general contează. De aceea, în acest thriller psihologic, decorurile întrețin atmosfera tensionată și suspansul. Roger Michell are meritul de-a fi rămas fidel povestirii originale și de-a păstra spiritul personajului masculin. Orfan de mic, tânărul aristocrat fusese crescut de vărul său, care plecase în Italia să își rezolve unele probleme de sănătate. Philip va fi tulburat de apariția frumoasei văduve. Tânărul are frecvente schimbări ale punctului de vedere asupra eroinei, de aceea spectatorul este antrenat într-un joc vertiginos. Derutat și mereu șovăitor, acesta și-o imaginează ba ca pe o femeie fatală, o ucigașă fără scrupule, ba ca pe o făptură afectuoasă, delicată și rafinată. Rachel etalează diferite fațete și fascinează prin versatilitatea aparițiilor sale. Grație mișcărilor agile și mimicii expresive, actrița britanică glisează între glacial și tandru, păstrând atitudinea enigmatică a eroinei. Capacitatea sa de a îmblânzi câinii, de-a stârni admirația prin bunătate și prin umorul irezistibil tulbură iremediabil universul lui Philip. În acest rol (interpretat în 1952 de suava Olivia de Havilland), încântătoarea Rachel Weisz excelează și întrupează perfect o femeie misterioasă, drapată în voaluri negre. Subtila Rachel Weisz dinamizează și modernizează această poveste tenebroasă. Mai puțin convingător, sub unele aspecte ce țin de nuanțare, pare Sam Claflin, în rolul lui Philip; probabil pentru că interpretează un tânăr de rând, în comparație cu eroina centrală/în postura de “văduvă neagră”. Chiar din primele secvențe ale filmului, este prezentat drept o apariție cvasi-barbară, amator de fripturi în sânge, locuind într-o casă prăfuită. Ne putem imagina că acest clișeu e intenționat pentru a contura, prin antiteză, calitățile “verișoarei” sale, permițându-i lui Philip să se orienteze către această “nouă lume”.
Rachel Weisz & Sam Claflin
Filmul evită, pe cât se poate, maniheismul. Din această perspectivă, romantismul “necioplit” și stângaci al junelui îi conferă filmului o dimensiune satirică. Prin contrast, Rachel va deveni figura luminoasă, radiind de bunătate; combinația perfectă de dizarmonii armonizate, melanjul dintre dorințe și frustrări. Britanica lasă spectatorul să decidă asupra eventualei culpabilități a eroinei din acest thriller cvasi-machiavellic. Finalul tragic nu poate contrabalansa, totuși, unele aspecte, mai plate, ale filmului. Chiar dacă suntem fascinați de Rachel, intriga rămâne aproape lipsită de relief. My Cousin Rachel reușește să fie o peliculă de bună factură, care incită și antrenează spectatorii în peripețiile eroilor, dar destul de convențională. Roger Michell nu are îndrăzneala de-a deranja privitorul cu stranietatea și misterul – specifice universului din romanul lui Daphne du Maurier -, iar My Cousin Rachel nu este, așa cum ne-am fi așteptat, un film hitchcockian. Imaginea, vag sinuoasă, dar nu remarcabilă, lasă loc sincerității personajelor și asperității dramei trăite de acestea. Realismul decorurilor îndreaptă atenția către echivocul din comportamentul eroilor și evidențiază atmosfera de epocă.
Rămâne deschisă lista de interogații – “Văduvă neagră?”, “Aventurieră cupidă?”, “Femeie rănită, dornică de libertate?”, “Vinovată sau nevinovată ?” – pentru că realizatorul nu-și arogă dreptul de-a manipula povestea, de-a lansa oprobiul sau de-a conferi aură de sfânt vreunuia dintre personaje. Nicio picătură de venin sau de nectar în acest dispozitiv clasic, în deplin acord cu toate clișeele secolului al XIX-lea în care realizatorul s-a limitat la a fi politicos și conform într-o elegantă reconstituire.
My Cousin Rachel / Poster design by Creative Partnership
Via WebCultura
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.
