Suspendat stă poetul, între iarnă și primăvară, într-un ciclu cu o perioadă nu de un an, ci de patru, el, cel care s-a născut pentru că a ”zărit lumină pe pământ”!
„Faptul de a te fi născut este o întâmplare extraordinară. Eu nu-mi revin din această întâmplare nici acum”…
Despre Marin Sorescu nu poți vorbi decât cu cuvintele lui și doar la o anumită oră, la ”Ora
Când lucrurile obosite de-atâta sens .
Adorm pe el,
Ca sentinelele
Cu bărbia sprijinită
În vârful suliţei.
Pereţi, tavan, cer şi univers,
Nu vă lăsaţi totuşi prea greu
Pe mine,
Şi eu mă mai ţin într-un gând,
Ba într-un singur cuvânt,
Care-a şi început să nu mai fie
La un capăt.”
De vreme ce omul a venit în această lume izgonit din Paradis, poetul găsește de cuviință să-i îndulcească condiția existențială printr-o întorsătură lirică, mereu parodică, ce-l salvează de la dramatism. Cam în felul acesta:
”Cu toate că se afla în rai,
Adam se plimba pe alei preocupat și trist
Pentru că nu știa ce-i lipsește.
Atunci Dumnezeu a confecționat-o pe Eva
Dintr-o coastă a lui Adam.
Și primului om atât de mult i-a plăcut această minune
Încat chiar în clipa aceea
Și-a pipăit coasta imediat următoare,
Simtindu-și degetele frumos fulgerate
De niște sâni tari și coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O nouă Eva răsărise în fața lui.
Tocmai își scosese oglinjoara
Și se ruja pe buze.
„Asta e viața!” – a oftat Adam
Și-a mai creat încă una.
Și tot așa, de câte ori Eva oficială
Se întorcea cu spatele
Sau pleca la piață după aur, smirnă și tămâie
Adam scotea la lumină o nouă cadână
Din haremul lui intercostal.
Dumnezeu a observat
Aceasta creație deșănțată a lui Adam
L-a chemat la el, l-a sictirit Dumnezeiește
Și l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.”
Poezia ”ustură” cel mai tare
„Poezia este o artă care doare. Doare atât cât doare arta. Toată arta la un loc nu ustură însă aşa de tare ca poezia”, avea să spună Marin Sorescu.
„De ce? Pentru că ea este oscilograful omenirii. Cuvântul – mai mult decât o statuie, o pânză sau o clădire – se plachează direct pe geamătul, pe suspinul lumii, se îmbibă, e stâlcit, rănit, sfârtecat…. Versul e în chin, o sodomă de ispăşire şi purificare. Şi un mijloc de supravieţuire, o supapă…. Cine nu ştie să folosească laserul vagului, nu e poet. Operaţie pe ochi cu laserul vagului – aceasta e poezia.”
Cum? Cam așa:
”Astăzi trebuie să ai neapărat
Şi suflet,
Am nevoie pentru un studiu
Radiografic,
Aşa că ia-ţi de pe umeraş, îmbracă-l,
Aerul tău cel misterios,
Transcedental şi serafic.
Priveşte-mă cu gene foarte lungi
Şi fiecare geană să trezească în mine
O clapă,
Fă anotimpul atât de limpede-ncât
De pe coaja copacilor să sară corăbii,
Dovadă că totul se trage din apă.
Cheamă păsările să zboare aproape
Numai păsări alese,
De la ciocârlii în sus,
Să înalţe în jurul nostru o fântână de aripi,
Pe fundul căreia noi să ne credem izvoare
Fără apus.”
Precizare într-un PS
În istoria literară au fost unele ezitări în privinţa zilelor de naştere ale lui Eminescu, Creangă şi Marin Sorescu. În actul de naştere al ultimului, este trecută data de 19 februarie 1936. Fratele lui Marin Sorescu, profesorul universitar George Sorescu, lămurește:
„‘Puțină mitologie nu strică!’, preciza G. Călinescu în studiul monografic dedicat marelui poet din Ipotești. Firește, nu avem în vedere o privire comparativă. Știu de la mama că era născut într-o noapte de sâmbătă spre duminică. Au existat, într-adevăr, discuții în jurul datei de naștere a lui, mai ales că mulți oameni nu sunt obișnuiți cu anul bisect. În unele lucrări cu caracter biografic, a fost trecută ziua de naștere a lui Marin drept 19 februarie, dar această dată este eronată, deși era trecută și în buletinul de identitate. Cum spuneam mai sus, el este născut la 29 februarie.“
Marin și George Sorescu
Marin Sorescu, într-un autograf pe cartea sa „Ușor cu pianul pe scări“, oferit lui Victor Crăciun, a adăugat un PS prin care a elucidat misterul:
„Precizare de istorie literară: data de naștere: 19 februarie, în buletin; 29 februarie, de fapt“.
A semnat și datat autograful: Marin Sorescu, 29 februarie 1983, ora 23,23.
foto tumblr.com
Citește și Glezne fragile
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.