Soba de teracotă albă
Trecuseră atâția ani și încă nu putea să asculte până la capăt melodia „Nu am chef azi”, cântată de Vama Veche. Imediat cum începeau versurile „Ne vedem joi, ne vedem joi”, cu vocea ca o tânguire a solistului, simțea că stomacul se răsucește atât de tare, încât nu mai putea suporta. În primii ani, plângea instantaneu, de la primele acorduri, dacă se întâmpla să audă melodia în autobuz, în taxi sau în magazine.
Există melodii pe care nu mai poți să le asculți poate niciodată, iar când apar, pe neașteptate, sunt ca o pedeapsă. * „Ne vedem joi, ne vedem joooi” cânta radioul în surdină, în singura cameră din locuință. Era o încăpere mare, cu tavan foarte înalt și cu o sobă de teracotă albă, se afla într-un colț ca un monument, poate al locatarului necunoscut.
Cine știe câți au locuit în casa aceea, care avea o sută de ani ! Câte iubiri, supărări, bucurii, morți, tristeți, singurătăți, scandaluri, bătăi, regrete, nostalgii, nașteri, căsătorii, despărțiri s-au consumat acolo ! Cu siguranță că întreg repertoriul vieții s-a închis între pereții acelei camere prin care lumina intra generos prin două ferestre înalte. Astfel încât te puteai întreba ce ar mai fi de trăit ?
Noroc, cât de cinic sună, că nici tristețile nu seamănă una cu alta. Nu pentru că nu toată lumea suferă când are de suferit, ci pentru că fiecare crede că doar el a trăit acea suferință. Radioul cânta încet, iar ea strânsese o parte dintre lucruri într-o plasă, nu avea geamantan. Când pianul a luat locul vocii și s-a revărsat în lumina de amurg, s-a așezat pe marginea patului și a început să plângă.
Plângea în hohote, iar motanul o privea mirat. Ea l-a luat în brațe și l-a strâns, șoptindu-i în ureche: „Într-o zi, voi veni să te iau”. Motanul parcă simțea ceva. Mai târziu, avea să afle că a mieunat săptămâni după ce a plecat.
„Nu-l mai suportam, efectiv, nu-l mai suportam”, i-a spus el, cel de la care a plecat. Cel care avea camera cu soba de teracotă ca un monument. După câțiva ani, a aflat că motanul sfărșise în colții câinelui lup de peste gard.
Cum a sărit peste gard și de ce ? Știa că acolo e pericol, doar crescuse acolo. „Uite, așa, a sărit efectiv peste gard”, îi spune cel cu soba de teracotă albă. Părea că s-a sinucis motanul, poate n-a mai suportat atâta durere pentru că ea a plecat.
Poate animalele suferă, alfel ce sens ar avea zicala „suferă ca un câine ?”.
Din volumul ”Povești scrise în palmă” (2022), publicat la Editura Național&Editura pentru Artă și Literatură, aflat în turneu de lansare în țară.
Corina Ozon – www.sevenstudio.ro
Corina Ozon s-a născut la Timișoara și locuiește în București. A absolvit Facultatea de Filologie (Universitatea de Vest din Timișoara) și Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării (Universitatea București), și e doctorand în Științele Comunicării la Universitatea București și la Universitatea Paul Valery Montpellier. Este realizatoarea podcastului „Rețeaua de povești” și a proiectului online dupa35.com.
Corina Ozon a debutat în anul 2014 cu „Zilele amanților”, care a devenit primul volum dintr-o serie de șase cărți- „Amanții” (2014-2021), care a strâns o comunitate mare de fani. Au urmat volumul de proză scurtă „Până când mă voi vindeca de tine” (2016), o suită de povești inspirate din cazuri reale; romanul „Tentații” (2016), despre condiția femeii românce contemporane; romanul „Codul lui Zoran” (2018), inspirat din cazul real al unui inginer care ajunge om al străzii; romanul „Dincolo de furtună” (2019), având ca punct de pornire povestea pictorului Dimitrie Berea, emigrat în SUA în anii postbelici. Titlurile au apărut la Editura Herg Benet, iar „Despre iubire, cu instrucțiuni de folosire” (2017), o colecție de eseuri, la Editura Univers. Cartea de debut „Zilele amanților” a fost pusă în scenă de Teatrul independent „Teatru la infinit” (Sibiu) în anul 2019.
Volumul de proză scurtă „Povești scrise în palmă” (2022), publicat la Editura Național&Editura pentru Artă și Literatură, se înscrie într-un registru narativ diferit, în care întâmplările reale sunt presărate cu elemente fantastice a căror semnificație o putem înțelege fiecare odată cu maturizarea. Cartea poate fi o „călătorie a eroului”, în căutarea de sine și a sensurilor iubirii, intermezzo-urile lirice fiind conectori între planurile real și fantastic, între ceea ce am proiectat să fim și ceea ce suntem.
Cărțile au fost prezente și la evenimente peste graniță : Londra, Roma, Torino, ICR Bologna, Madrid, Lyon, Chambéry, ICR Viena, Toronto, Montreal, Detroit, Chicago.
În anul 2015, Corina Ozon a fost primul autor român premiat cu Silver for Excellence la Gala internațională PR Award, pentru promovarea cărților în online, iar în 2017 a fost în Top 100 femei de succes realizat de revista „Capital”.
www.corinaozon.com
”O surpriză plăcută constituie lansarea acestei cărți la Sibiu, orașul în care evenimente literare de calitate se succed într-un ritm extrem de alert, făcându-l să devină o adevărată agora a vieții culturale românești în sine. Corina Ozon (re)vine cu o carte care poartă un titlu incitant, ”Povești scrise în palmă”, un volum de proză scurtă care a fost foarte bine primit de publicul din celelalte orașe (București, Iași, Craiova), nerăbdătoare să ofere pasionaților de lectură ”crâmpeie de viață” legate prin firul roșu al unui Destin care acționează omniprezent, chiar dacă rămâne în spatele cortinei. Un eveniment de la care nu se pleacă doar cu o carte bună, ci și cu senzația vie că aparținem cu toții, în diversitatea noastră senzorial-emoțională, unei lumi coerente al cărei apanaj este Iubirea, în oricare dintre formele ei. O invitație la asumarea lucidă a propriilor trăiri și experiențe prilejuite de această forță deopotrivă generatoare și devoratoare care ne dirijează existența.” (Andra Tischer).
*
„Când nu vei mai iubi, vei fi nimic“ – îi spune o ghicitoare în palmă chiar ei, autoarei Povești(lor) scrise în palmă. Nu trebuie să fii ghicitoare ca să citești asta în palma Corinei și, de altfel, în palma oricărei femei care, mușcată mai mult sau mai puțin mortal de chinul suferinței, ne asigură că și-a rostuit iubirile.
Dar, oare, se poate rostui iubirea, „iubirea inconştientă care te face să mergi desculţ pe cărbuni încinşi, să umbli pe sârmă cu ochii legaţi, să te cerţi cu toată lumea, doar ca să o guşti?” Iar dacă greșești ”poți să scrijelești cu cuțitul în sufletul cuiva și să spui: Îmi pare rău?” Corina ne spune că ”da, dar să o spui cât mai repede. între gest și cuvânt este timpul care vindecă.
Ce mi-a plăcut la poveștile acestui volum:
- cultivarea finalului surprinzător ca mod de deturnare a așteptărilor cititorului (vezi povestirea „Dulapul din perete”);
- intersectarea până la suprapunere uneori, a supranaturalului cu viața reală, acest lucru dovedind, încă o dată, nevoia omului de fantastic în efortul de a face față realității sau pentru a o putea suporta (vezi povestirea „Drumul”);
- conectorii lirici dintre povești pe care-i asemăn unor icre din care acestea par că ies și înoată alunecîndu-ne printre degete (vezi conectorul „empatie”).
Ce (nu) mi-a plăcut:
- faptul că, din confruntarea cu banalul sau cu senzaționalul, aproape nicio poveste (iubire) nu iese intactă, învingătoare sau plesnind de speranță;
- faptul că cititorul e întins pe o masă de operație și nu i se aplică vreo anestezie, i se pune doar o oglindă în față ca să vadă tot.” (Luminița Giurgiu)
*
”Prozele Corinei Ozon sunt o colecție de fapte sau de portrete desprinse din cotidianul imediat, în care se întrepătrund, în mod constant, două laturi care apropie și leagă poveștile, personajele evocate – cea evenimențială și cea insolită. Corina pornește, în prozele sale scurte și foarte scurte, unele având dimensiunile unor tablete de viață trăită, de la un fapt divers- o revedere a foștilor colegi de an, după zece ani de la absolvirea facultății, solidaritatea și caracterele complexe dintr-un grup de prieteni, crizele de epilepsie ale unor apropiați, ședințele de spiritism, apropierile de celălalt sau, dimpotrivă, raptul afectiv într-un cuplu.” (Savu Popa)
