Poezie, apă vie
Povestind ceea ce simte după peste 50 de ani dedicaţi scrisului şi poeziei, Matei Vișniec (n. 29 ianuarie 1956, Rădăuți), poet și dramaturg român a cărui operă, cu excepția poeziei, a fost refuzată de cenzură înainte de anii 1987 – când fuge din România și cere azil politic în Franța, unde obține cetățenia franceză, în 1993 – spune complicat de simplu că pasiunea, inspiraţia, creația și raportarea scriitorului la ficțiune nu se poate explica folosind doar aparatul conceptual al criticii sau istoriei literare și că, partea cea mai fascinantă din viaţa unui scriitor rămâne imposibil de explicat…
foto Lucian Mănăilescu
„Poezia este apa vie care circulă prin toate textele mele”
Textul este o formă de viaţă
„Când scriu nu îmi propun niciodată, de la început, să recurg la o tehnică sau alta (de exemplu repetiţiile). Ele vin în mod natural. Le simt. Am, cred, o busolă interioară care îmi semnalează ce trebuie să fac la fiecare pas (la fiecare rînd scris). Dacă într-un text simt că trebuie să repet un cuvînt de zece ori, îl repet de zece ori. Uneoi busola îmi spune ‹‹e prea mult, trebuie lăsat de nouă ori›› şi atunci îl las de nouă ori. De multe ori mi-am propus să scriu bucăţi de proză care au devenit însă, pe măsură ce le scriam, piese de teatru… Uneori, cînd încep o piesă, asist la instalarea unei lupte ciudate între personajul desemnat de mine ca fiind principal şi alte personaje secundare. Iar uneori văd cum personajul secundar se zbate ca să ocupe mai mult loc, începe chiar să aibă mai multe de spus decît rivalul său, personajul principal…
Povestesc toate acestea pentru a vă spune de fapt că pentru mine textul este o formă de viaţă.”
Poetul care până în 1989 a publicat volumele de poeme „La noapte va ninge”, „Orașul cu un singur locuitor”, „Înțeleptul la ora de ceai”, a devenit după aceea unul dintre autorii cei mai solicitați în România – Teatrul Național din Timișoara a organizat chiar un festival „Matei Vișniec” cu zece dintre piesele sale, prezentate de către 12 trupe teatrale, fragmente din piese apar și în câteva manuale școlare alternative – iar azi piesele lui traversează frontiere, fiind traduse în peste 30 de limbi, numele său s-a aflat deja pe afișe în zeci de țări și în desfășurarea Festivalului de Teatru de la Avignon.
Cât despre poet și poezie…
„Poezia a fost iubita mea, amanta mea, patria mea, grădina mea secretă, limba mea secretă, refugiul meu, bătălia mea cu mine însumi, cu lumea.”
Firimiturile care cad
Firimiturile care cad de la masa de lucru a poetului
fac uneori un zgomot asurzitor
se aud ţipete, bufnituri
o bătrână leşină pe trotuarul din faţa casei poetului
un om moare strivit sub o maşină ploioasă
de la masa de lucru a poetului
cad uneori firimituri enorme, inadmisibile
când poetul este obosit oraşul însuşi înnebuneşte
fântânile arteziene îngheaţă, tramvaiele se izbesc de ziduri
cuvintele însele devin mai rare, mai greu de înţeles
În faţa cuvântului linişte s-a făcut o coadă enormă
atenţie, nu va fi de ajuns pentru toată lumea strigă poetul
chiar şi în faţa cuvântului dragoste care s-a terminat de mult
mai aşteaptă câţiva ireductibili, câteva grupuri de turişti obosiţi
poate că aceste urme de sânge
duc la cuvântul singurătate, îşi spune poetul
ieşit el însuşi la o plimbare prin oraşul ciuruit de absenţe
poate că în faţa cuvântului om nu mai dau târcoale
decât câinii
La mulți ani! poetului, dramaturgului, romancierului, omului de creație a cărui „aventură poetică şi umană de o mare intensitate” a depășit hotare geografice, de limbă, generații și cultură.
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
