Sfârşitul a venit fără de veste
Eşti fericită? Văd că porţi inel
Am înţeles, voi trage dungă peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.
Nu, nici un cuvânt, nu-mi spune că-i o formă
Cunosc însemnătatea ei deplin
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă
Eu, însă-n faţa normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
Mai mult în drumul tău nu am să ies
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.
A fost desigur numai o greşeală
Putea să fie mult – nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai vreun rost.
Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumina-n noaptea mea de îndoieli.
Când degete de Midas am pus, magic
Pe frageda fiinţă-a ta de lut,
Sună în mine murmurul pelagic,
Al sfintelor creaţii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă
Şi-ngenunchiate rânduri, submisiv.
La soclul tău dumnezeiesc aşteaptă
Să le întinzi cu zâmbet liniştit
Spre sărutare adorată dreaptă
‘Nainte de-a se şterge-n infinit.
O! de-a fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză, auroră
De neînţeles, de nedescris.
Ireversibil s-a încheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti
Din întâmplare rândurile-acestea
În care aş vrea să fii ce nu mai eşti.
N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: Eşti ca oricare,
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De- de ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul
Ce-l ţine, candid, amintirea mea.
Vei fi acolo pururi neîntinată,
Te voi iubi mereu, fără cuvânt
Şi lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.
Acolo, sub lumina de mister,
Scăldată-n apa visurilor, lină,
Vei sta, iubito, ca-ntr-un colț de cer,
O stea de seară blândă şi senină.
Iar când viaţa va fi rea cu tine,
Când au să te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine
Vom fi acolo, singuri, amândoi.
Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi,
În dulcea lor cadenţă legănată
Te vei simţi ca-n visul tău dintâi.
Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,
Să plec de-aicea, de la voi, curând,
Când glasul tău vreodată-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.
Iar de va fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare,
M-aş zbate-ngrozitor în țărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.
