Ca și alți lideri politici importanți din istoria Rusiei, Petru cel Mare iubea infinit mai mult ideile și scenariile care decurgeau din ele, decât oamenii.
Dintr-o altă perspectivă, Petru poate fi considerat și un exemplu edificator al sufletului rus, în paradigma sa dinamică. Bufoneriile sale (care șocau în mod evident pe toți tradiționaliștii , dar și pe martorii străini) pot fi considerate (la o analiză mai amănunțită) exemple de manifestare ale unui spirit cu totul liber, conștient de stupiditatea anumitor elemente alcătuitoare ale etichetei și cutumelor specifice rolului de țar, într-o Rusie sufocată de superstiții și rigiditate oficială. Să ai curajul de a-ți alcătui o curte de apropiați pe care s-o denumești Sinodul Marilor Cheflii și să permiți derularea unor chefuri pantagruelice, în cadrul cărora se puneau în scenă mici scenete de umor negru, ilustrează viziunea unui adevărat regizor de suflete.
Pentru privitorul obișnuit și superficial, Petru cel Mare putea fi socotit fie un nebun, fie un circar lipsit de orice bun simț, care amplifica la maximum trăsăturile întunecate ale firii umane, prin exacerbarea instinctelor și a demonstrativității hidoase. Corespondența lui cu colaboratorii poate fi citită și ca o adevărată scenetă absurdă. Țarul îi eticheta pe unii dintre oamenii de încredere cu apelative imperiale, în timp ce el se autodenumea, fie simplu artilerist, ori matelot sau contraamiral, în funcție de dispozițiile burlești care-l vizitau. Încă de foarte tânăr, epilepsia îi dădea târcoale, pentru ca ulterior să sufere periodic tot felul de crize, generate de această boală enervantă și penibilă. Fierbințelile și frigurile îl chinuiau deopotrivă, dar nici măcar aceste episoade triste nu i-au diminuat curiozitatea continuă, lipsa de inhibiții, dorința de a munci fără preget, cu scopul de a ridica Rusia, la nivelul celorlalte mari puteri europene.
Cu rezistența sa fantastică la băutură, ingurgitând cantități urieșești de alcool (coniacul s-a aflat mereu la mare cinste în preferințele țarului), Petru putea după o noapte de chef strașnic, să treacă la biroul său de lucru încă din zori, aproape fără să se fi odihnit, adâncit în explorarea vreunor hărți nautice, sau a câte unui manual despre cele mai noi realizări din sfera artileriei. Când era adolescent, cei care-l observaseră pe viitorul țar îl considerau un fel de pierde-vară, ostil lecturilor cu desăvârșire, pasionat doar de arta cioplirii lemnului și de jocurile militare. Îi plăceau doar povestirile despre eroii mitologiei antice și se va pasiona din ce în ce mai mult, de tot ceea ce era legat de arta construirii și utilizării tuturor tipurilor de ambarcațiuni.
Uluirea sa sinceră în fața civilizației occidentale, merită a fi analizată prin optica unui psiholog. Ideea lui (aparent excentrică) de a pleca într-o lungă călătorie prin Europa, pentru a descoperi cu ochii săi civilizația europeană- are în ea și ceva donquijotesc și ceva serios. Însoțit de un alai pestriț de apropiați și servitori (pogorât parcă din paginile unei comedii umane cu accente grotești), țarul a fost muncitor pe un șantier naval, a urmărit cum se desfășoară o ședință a Parlamentului englez, a făcut prăpăd (prin lipsa de etichetă și comportamentul total grosolan al suitei sale, oriunde a fost cazat) și totuși nu a contenit să genereze maximă atenție, din partea tuturor străinilor cu care se intersecta. Era un uriaș imposibil de ignorat, care devenea din ce în ce mai interesant, pe măsură ce stăteai mai mult în preajma lui și-i descifrai psihologia complicată.
Combina în felul său de-a fi, naivitatea unui copil poznaș, foamea de a cunoaște a acestuia, dorința de a se informa și instrui a unui autodidact, seriozitatea lucidă a conducătorului dăruit intereselor patriei sale, cruzimea unui ucigaș în serie, un colosal simț al umorului (nu lipsit de stridențe regretabile și exagerate), capacitatea de a aplauda la modul sincer oamenii curajoși, dar mai ales pe cei inteligenți și erudiți, naturalețea francă a unui țăran rus, disprețul vehement față de orice element care ar fi pus botniță firescului, patriotismul pravoslvnic nemăsurat.
Moscoviții l-au considerat inițial complet sărit de pe fix, atunci când au văzut modalitățile prin care țarul își sărbătorea reușitele în politica externă, ca de exemplu cucerirea cetății Azovului. Un alai histrionic și ciudat, o cavalcadă de carnaval a mărșăluit atunci prin Moscova, cu Petru și ai săi costumați în cele mai bizare moduri, inspirația cortegiului pornind totuși de la stilul împăraților romani, de a-și marca în chip popular biruințele.
Omul care făcuse o pasiune din extracția dinților tuturor celor din jurul său (indiferent dacă aveau sau nu nevoie de asemenea intervenții), ori din colecționarea a tot felul de pitici cu înfățișări înspăimântătoare ( pe care-i trata cu o afecțiune iritantă pentru mulți), suveranul care nu ezita să facă tot felul de crize de nervi și să-și altoiască în mod brutal apropiații cu pumnii lui grei, era cu adevărat un vitalist teribil, care punea la grea încercare nervii colaboratorilor săi. Să mai adăugăm aici problemele sale de sănătate, faptul că o parte a feței îi zvâcnea adesea (băgându-i în sperieți pe necunoscătorii felului său de a se manifesa), glumele nesărate sau chiar porcoase pe care le patrona cu ocazia nenumăratelor chefuri pantagruelice, udate din belșug cu băuturi dintre cele mai tari.
Executase personal (prin decapitarea cu sabia) pe unii inși acuzați de rebeliune sau trădare și urmărise cu o curiozitate patologică ultimele lor zvâcniri, iar același om se dovedea uneori de o excepțională căldură și demonstra o sensibilitate neașteptată, pentru un asemenea uriaș, în cele mai neașteptate momente.
La Poltava, ofițerii și soldații săi l-au descoperit poate pentru prima dată pe Petru cel Mare, au zărit adevăratul său suflet, în luptătorul curajos și dârz, care a avut capacitatea de a le insufla eneergia decisivă a succesului, într-un discurs pe cât de firesc, pe atât de pătrunzător. Omul acesta aparent indiferent, clovnul cu veștminte imperiale, cel care părea că strâmbă mereu din nas la tot ceea ce era rusesc, iubea în realitate Rusia, cu luciditatea unui inițiat care era conștient de misiunea pe care era predestinat a o îndeplini.
Dorința lui fierbinte de a o ridica la statutul de mare putere europeană (nu doar militar, ci- mai ales civilizațional) era una de aplaudat, dar pentru ca reușita să fie deplină, ar fi trebuit ca țarul să viețuiască măcar cât biblicul Matusalem. Însă chiar și așa, Petru a demonstrat că avea toate datele personale, pentru a rămâne în istorie nu doar ca primul mare reformator important din istoria Rusiei, ci și ca una dintre figurile excepționale ale istoriei universale.
Sankt-Petersburgul pe care l-a visat și l-a iubit atât de mult, devenise una dintre bijuteriile arhitectonice europene, somptuozitatea și copleșitoarea prezență a clădirilor sale, demonstrând voința ciclopică a suveranului. Chiar dacă arhitecții erau de origini neruse, spiritul orașulului va deveni unul predominant rus, perfect integrat într-o Europă a luminilor. Am putea astfel să afirmăm că Rusia la care visa Petru cel Mare se materializase prin apariția aproape miraculoasă a unui oraș, așa cum țara nu mai cunoscuse până atunci.
Dincolo de simbolistica politică pe care Sankt-Petersburgul o ilustra (expresia devenită aproape loc comun în istoriografie, prin care urbea nordică reprezenta fereastra deschisă de către Imperiul Rus către lumea europeană avansată), Sankt Petersburgul reflecta și ceva din personalitatea fascinantă și turbulentă a țarului devenit împărat. Multă culoare fremătătoare, monumentalitatea strivitoare a formelor care reușea să uimească , să sperie și să atragă ireversibil în egală măsură, atmosfera cu zile nesfîrșite, marcate de o luminozitate intensă, cu efecte aproape lunare, de o profunzime puternică. Sankt Petersburgul își va găsi treptat un loc special și în creațiile literar-artistice, prin geografia urbană inegalabilă, forța expresivă și rafinamentul palatelor.
Aici părea că se concentrase întreaga frumusețe și bogăție a unui Imperiu contrastant prin peisajele sale sociale, păstrându-se totuși o anumită melancolie cu aer polar, o tristețe impresionantă care picura parcă în chip invizibil, de pe acoperișuri, din trupurile statuilor impecabil dăltuite și fasonate, din muzica impetuoasă sau depresivă a balurilor care, se organizau în încăperi uriașe, vegheate de milioanele de sori ale candelabrelor și lumânărilor cu parfum oriental.
Petru fusese un strateg curajos, dar un tactician discutabil, care adesea acționa după primul impuls, dispersându-și forțele în mai multe direcții și apoi schimbându-și intențiile în mod neașteptat. Cu toate acestea, la finalul domniei sale Rusia lichidase supremația Suediei în zona Balticii, iar Imperiul Otoman realizase deja, că avea în statul rus un adversar de temut. În ultima parte a domniei , Petru reușise să controleze zona Caucazului, una dintre cuceririle sale de referință fiind reprezentată de orașul Baku, un punct strategic de o deosebită importanță. Cu siguranță că imaginea țarului se erodase mult în cele din urmă, nici măcar unii dintre apropiații săi nemaisuportându-i ieșirile sălbatice și deconcertante, fără a mai aminti de cruzimile lui șocante.
Un episod dramatic din biografia sa îl reprezintă relația cu primul său născut, țareviciul Alexei, fire total opusă lui Petru cel Mare. Alexei fusese despărțit de mama sa pe când avea opt ani, aceasta fiind obligată de Petru să se călugărească. Adolescentul fusese tutelat de un apropiat al lui Petru, un ins cinic și aspru, care l-a învățat mai cu seamă să deguste alcool, viciu care avea să devină principala pasiune a tânărului.
Alexei mai era interesat și de lecturile cu tematică religioasă, Biblia fiind singura carte pe care o parcurgea din când în când, cu un vădit interes. Nu avea firea hiperactivă a tatălui său, fiind mai curând posac și rezervat, zâmbind rar și părând mereu apăsat de mari griji sau negre gânduri. Îi era mai curând teamă de explozivul său părinte și nu era de acord cu pasiunea acestuia față de orice era străin de obiceiurile Rusiei tradiționale. Nu putea să aibă decât dezgust față de olandezii , scoțienii sau englezii pe care Petru îi frecventa la diferite chiolhanuri și privise cu stupefacție intervențiile personale ale țarului, care nu ezitase a tunde personal bărbile stufoase ale boierilor săi, obligându-i (totodată) să îmbrace straie occidentale.
Există indicii în conformitate cu care, o parte a celor nemulțumiți de stilul de conducere al lui Petru cel Mare ar fi gândit un complot, în urma căruia, fiul său Alexei să fi devenit noul țar. Era vorba despre conservatorii șocați de ceea ce ei considerau a fi fost panta distructivă pe care ar fi alunecat Rusia, în urma dorințelor de modernizare ale lui Petru cel Mare.
Pe de altă parte, Alexei l-a iritat la culme pe Petru din momentul în care a părăsit pe furiș Rusia, refugiindu-se în Imperiul Habsburgic. Convins în cele din urmă de tatăl său să revină acasă, a devenit victima suspiciunilor țarului, decedând în urma torturilor la care fusese supus, din ordinul părintelui său. Chiar în ziua condamnării sale la moarte, țareviciul a sucombat, zdrobit de cele peste 40 de lovituri de cnut , care îi sfîșiaseră pielea și carnea spatelui, până la os. Petru săvârșise o crimă oribilă, pe care o justificase prin presupusa incapacitate a lui Alexei, de a-i fi cu adevărat un succesor demn de proiectele sale. Cu siguranță că Alexei în ipostază de lider asbolut ar fi readus Rusia pe calea tradițională de la care tatăl său se abătuse, dar indiferent de motivație, crima rămâne crimă.
Drama reformatorului Petru cel Mare rămâne legată de discrepanța dintre marile sale așteptări legate de eficiența procesului modernizator și realitățile specifice mediului rus. Pentru țar, cel mai mare adversar cu care trebuia să se măsoare ajunsese a fi timpul, iar impulsivitatea și energia sa, erau puse serios la încercare, atunci când unii aveau curajul să se îndoiască de necesitatea deciziilor sale. Ideile lui erau admirabile, iar el era sincer, nesfiindu-se a recunoaște că Rusia nu putea evolua, decât aplicându-i-se pedagogia teroarei absolutiste, poporul său fiind dominat de ageamii, care cu greu ar fi înțeles de bună voie că trebuie să-și schimbe modul de viață, spre binele lor. Totul trebuia preluat din mers, într-un ritm iute, experiența țărilor europene considerate avansate, fiind indispensabilă în viziunea lui Petru.
A preluat idei, sisteme, modele administrative sau juridice, educaționale ori militare din Olanda, Anglia, Germania sau Suedia, cu frenezie și adesea fără a mai avea răbdarea unui filtru critic, ca și cum Rusia era un organism cangrenat, care avea nevoie de o intervenție chirurgicală în forță, adevărată terapie regeneratoare de șoc.
Ultimele lui cuvinte (rostite în dureri cumplite pe patul de moarte) s-au referit și la dorința de a fi iertat în preajma trecerii în lumea de Dincolo, pentru toate greșelile săvârșite, în contextul dorinței sale de a ridica nivelul de civilzație al Rusiei și al poporului ei. Petru cel Mare nu ar fi putut (chiar și în cazul unei domnii lungi și autoritare ca a sa) să modifice fundamental chipul Rusiei, dar reușise să schițeze o serie de direcții, care ar fi fost de neimaginat de către înaintașii lui.
Cel care fusese bănuit de către dușmanii săi că ar fi fost doar un Antihrist disprețuitor al propriului popor, nu putea fi acuzat de lipsă a patriotismului , numai că dragostea lui față de compatrioți se manifestase în stilul propriu, pe cât de critic, pe atât de dificil de înțeles și mai ales – de urmat. Ca un pedagog inflexibil, convins de justețea metodelor sale de lucru, Petru cel Mare acționase adesea în absența oricărui tact, surd la critici, paisonal și meticulos, amestecând clipele de genială intuiție, cu episoade încadrabile grotescului dezgustător. A fost un amestec de nebunie și genialitate, un om de o extraordinară charismă, care nu putea lăsa pe nimeni indiferent, fie că era vorba despre admiratori sau detractori.
A cunoscut din plin toate durerile omenești, fiind martor la moartea lui Petrușka (fiul pe care și l-ar fi dorit ca succesor, dar care a decedat de mic, în urma unei boli), gata-gata să fie prins și ucis de către turci (la Stănilești pe Prut), umilit de către regele suedez Carol al-XII-lea la Narva, nefericit în prima sa căsnicie, cu o femeie cu care nu avea nimic în comun, ori pe punctul de a fi eliminat din prim-planul vieții publice și chiar anihilat fizic, de către sora sa vitregă.
A fost trădat de apropiați în care crezuse cu sfințenie, îi iubise sincer și față de care se comportase cu generozitate și respect. De fiecare dată, Petru revenise, se ridicase din țărână și (grație firii sale remarcabile de luptător) dovedise că nu putea fi definitiv înfrânt. Era o forță a naturii, un fel de stejar care nu putea fi doborât de mâini omenești, ci- de un cataclism al destinului. Doar boala a fost aceea care l-a învins, după o suferință scurtă (dar intensă), la doar 52 de ani.
Petru se simțea însă bătrân, mărturisind apropiaților (încă de când avea 44 de ani) că se simte tot mai vlăguit și mai trist. Unica rază de lumină în această viață personală tumultuoasă a fost cea de-a doua sa soție- Ecaterina, care în pofida originilor ei modeste dovedea o personalitate remarcabilă , înțelegându-i firea complicată și rezonând perfect cu el, pe toate planurile.
(Cristian Sandache, „AMINTIRILE MARELUI FRATE. RUSIA DE IERI ȘI PROVOCĂRILE PREZENTULUI”, Editura Etnologică, București, 2020, pp.21-28)
Imaginile au scop pur ilustrativ!