Părintele – sentiment sau literă de lege?

Fără îndoială că societatea este un conglomerat biologic.

Ființa umană, în  limitarea ei de unu plus unu fac doi, dorește să creeze mecanisme legislative de reglementare și aplicare a unor legi care au la baza postulatul vechi și prăfuit al cauzei și efectului. Evident, totul se bazează pe argumentări științifice.

Societatea, ca un măgăruș zburdalnic, dă din copitele ancestrale și se amuză de pretențiile noastre de a stăpâni haosul.

Căci ce este părintele? Vorbim de cel definit de relația adult-copil. În niciun caz dovezile materiale de a cimenta juridic această relație nu mai sunt suficiente.

Noțiunea de părinte a devenit fluidă. Părinte biologic, părinte adoptiv, mama surogat etc. situația devine atât de încâlcita pe măsură ce societatea descoperă valențe noi ale membrilor săi, încât nu mai știi care este socru mare, soacră mică, pe cine să săruți la nuntă!

Nu-i nimic avem, ADN-ul! Părintele este identificabil! Oare?

Clar că avem un temen de identificare din moment ce pe baza lui se tranșează procese, se dau condamnări.

Dar…

De mult timp, chirurgia și anatomopatologia semnalau prezența în corpul uman a unor resturi de embrion care se dezvoltau luând aspectul unor tumori. Se admitea că în cadrul dezvoltării embrionare în uter, un embrion putea să înglobeze un alt embrion care se dezvoltase simultan. Dar cu jumătate de gură, fiindcă nu existau probe „științifice”.

Dar uite, cu titlu anecdotic, o întâmplare din altă țară în care determinarea ADN este tranșantă că proba juridică, că o mamă nu poate demonstra pe baza acestei examinări că este mama unora din copii ei. Pentru unii din copii ei testul era pozitiv, era mama lor, pentru ceilalți testul era negativ, nu erau copiii ei! Ce simte un părinte, mama, care știe precis că a născut aceșți copii când vine un judecător și spune că nu este așa? Dovedit științific?

Ca tată mai înghiți cu noduri vestea, dar ca mamă?

Treaba s-a lămurit când un alt specialist cu imaginație și știință despre lucrurile ciudate care se pot întâmpla în uter între gemeni, a prelevat țesut din altă zona a corpului și a găsit cu surprindere că mama este posesoare a două tipuri de ADN, regăsite și la copii ei. Și iată că mama a fost dovedită științific.

Dar tatăl? Latinul cu umor și precauțiune spunea: pater semper incertus est!

Părerea mea că această calitate de părinte nu ți-o poate tranșa legea.

Este o problema de ceea ce simți, ceea ce te motivează, ceea ce te definește. Este o problemă de sentimente care te animă la luarea deciziei, la aflarea veștii și nu în ultimul rând de responsabilitate.

Poate fi un drum al crucii, dar poate fi și o cale spre pământul făgăduinței.

Egoismul nu încape! Orgoliul nu te definește! Sacrificiul de sine vine spontan, fără efort, ca și evoluția împreună cu cel căruia i-ai dat viață.

Iar dacă eșți conștient că acest urmaș nu este proprietatea ta, ci ți-a fost trimis pentru a avea grijă de el, a-l ocroti, a-l hrăni și a-l educa, nimic nu te poate împiedica să afirmi: Sunt părinte!

Dar să ținem minte că această calitate nu se sfârșește niciodată, ca școala sau facultatea.

Artă de a fi părinte te urmărește toată viața.

Din nefericire „Ars longa, vita brevis est”!

Eduard Țogoreanu

 

Citiți și A fi părinte e pe toată viața…