în urmă va rămâne vlăstarul
tastând parole ca să-ți deschidă sufletul
cel rămas de pripas într-o petardă
hrănită la sân
arunci în spate c-o lumină grunjoasă
un adăpost din care toți au fugit
dar au lăsat
lampa-nflorită să joace
ultimul renghi nopții
să stea cu botul pe labe încă
o stradă încă un continent
până ce până când el
va ajunge plângând
foto sursa
Citește și de câte ori își caută-n inimă
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
