În somnul tău, ca un orb pipăi
iar
formele timpului
pe rând, palmele îmi devin
femei despletite arzând
printre vertebre apoase
apasă
gândul pe gând
arcă pe arcă se saltă
prima noapte de dragoste
păstrată-ntr-un ultim
atom de memorie
să mă dăinuie vele-arcuite de crom
când pe mângâiatele
coapse
timpul se năruie…
foto tumblr.com
Citește și hai să ne jucăm
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
