Există o tipologie umană a ”victimei”, persoane cu probleme de voință și asumare, cărora viața li se întâmplă, eșecurile și nefericirile și înfrângerile lor li se datorează exclusiv celorlalți, lumii, mediului, societății etc.

”Orgoliul victimei” e de nelepădat, pentru că e ca hainele împăratului din poveste, nu te poți dezbrăca de o haină care nu există. Acel orgoliu e de fapt o lipsă totală de mândrie și stimă de sine. Nu poți să ai stimă de sine și să nu îți asumi nimic, să nu ai nici o răspundere, să fie celălalt de vină că te-a lovit, că nu te-a dorit cum voiai, că nu te-a apreciat. Ce ai căutat cu el, dacă te simțeai subapreciat (ă), ce ai căutat cu un om pe care nu îl puteai valoriza suficient încât, pierzându-l, să nu simți și durerea de a fi ratat ceva tu? Înseamnă că ai vrut să îl folosești  pe post de duh al lămpii, de împlinitor de dorințe, că ai căutat să faci din el instrument de autosatisfacție, dar chiar și așa e o dovadă de neonestitate să negi că ți-a dăruit totuși ceva, că ți-a împlinit anumite dorinte. Ai tu o problemă dacă nu ai decât reproșuri de făcut și nici un strop de recunoștință, la spartul târgului!

Firesc e ca atunci când lucrurile nu au ieșit așa cum am sperat să recunoaștem că am inverstit în acel proiect, că L-AM VRUT. Și cultivat.

Xi Huang on Behance

Cel care are mentalitate de victimă se pune singur în sinea lui în postura de ființă neajutorată, pasivă, lipsită de voință, care e luată pe sus. Sigur că nu se simte responsabil de vreme ce nu se află, în reprezentările din mintea sa, în situațiile din viață prin VOINȚĂ proprie. Consimțământul său e nul, e o formalitate… de fapt, nu și-l dă cu adevărat. Aceste ființe nu înțeleg că aleg, că votează de fapt „ce li se întâmplă”,că oricât de supărătoare ar fi povara conștiinței nu pot scăpa de ea, că sunt obligați să aleagă și că a alege se referă întotdeauna la chestiuni neideale, la compromis. Că răspunderea o avem pentru ele. Opțiunea ”victimei” de a nu fi ales nimic, de a fi făcut altul toate alegerile nu există. Exceptând situațiile de răpire, de violență, de viol, de captivitate, tortură, de ținere sub teroare etc nu există victimitate. Există doar slăbiciune psihică.

În realitate, ”victima” – pun în ghilimele termenul pentru că mă refer doar la cea închipuită – e un manipulator ratat.Să pretinzi infantil și smiorcăit că tu nu suporți compromisul presupune să alegi să nu trăiești nimic. Stai pe tușă, atunci! Ca adult care și-a dat consimțământul, nu ai dreptul să te plângi că ai fost exploatat doar pentru că te afli în situații nesatisfăctătoare. Fiecare vrea să obțină ceva de la ceilalți, fiecare are nevoi și dorințe.

Limitele suntem obligați să le trasăm singuri. Să știm să spunem nu.

Nefericiții care au parte de slujbe nesatisfăcătoare, de relații intime nesatisfăcătoare nu sunt ”victime” sunt doar oameni obișnuiți care nu au tras lozul câștigător.

Sigur, ”victima” se teme că va fi respinsă dacă spune NU, că va rămâne pe drumuri, singură, ignorată… ”Victima” pretinde că e mai mult decât e pentru că nu are încredere că poate fi dorită pentru ceea ce e sau pentru că realmente nu are mare lucru de dăruit.  ”Victima” se simte din start victimă, se simte din start respinsă, insignifiantă, nerespectată.

Negativismul infantil* (nu am primit exact ce am vrut eu cât am vrut eu înseamnă că nu am primit nimic) e răsfăț, mentalitate de răsfățat.

Pentru lucrurile pe care le dorim ne zbatem. Cum să zic? Sportiv. Putem atinge și doborî un record sau nu. A pierde sau mai exact a nu obține de la viață tot ce ți-ai dorit nu înseamnă câtuși de puțin că ești un ratat sau o victimă, decât dacă ești masochist și îți face plăcere să te imaginezi așa sau ești incapabil să îți asumi alegerile, pe care oricum le faci, chair dacă nu îți convin.

”Victimitatea” e un travesti al nemulțumirii de sine.

Embedded image permalink

Astfel de oameni se concep în sinea lor drept inocenți (copii adică, suflete imaculate), ceea ce e din start fals, spre deosebire de ceilalți care sunt răi, mizerabili, exploatatori, profitori. În realitate inocența se testează simplu și se dovedește. Orice inocent vede în alții inocența și, în plus, are în anturaj, recunoscuți și acceptați de el însuși, alți inocenți.

Mania persecuției e de fapt cel mai grav stadiu de auto-flagelare, lipsă de respect de sine și prețuire. Pretențiile și ”fițele” nu sunt stimă de sine, orgoliul nu e iubire de sine. Capacitatea de a valoriza viața proprie așa cum e – e iubire. Ea implică cu necesitate o formă de mulțumire, împlinire și sentimentul că te afli în pielea sau în brațele cui vrei. Nefericirea nu e niciodată totuna cu ”victimitatea”. Omul care chiar se respectă poate fi și nefericit, dar asumat, poate fi singur, dar asumat. Iubirea, demnitatea și respectul (de sine și de ceilalți) nu exclud  suferința și nefericirea, disprețul sau chiar ura, în anumite situații. Semnul lipsei de sentiment este neimplicarea sau neasumarea. Iubim sau ne iubim în măsura în care valorizăm ceea ce ne e dat să trăim, în măsura în care acceptăm limitele și ne bucurăm de ce avem și suntem. În mod cert suntem ceea ce iubim *la noi sau la ceilalți. ”Pasivitatea” celui care se simte în ultimă instanță victimă, e de fapt ” negare de sine”. Nu te poți iubi și să simți că trăiești situații care nu te reprezintă, că imaginea de sine e la cheremul validării și percepției altuia, că ești mereu luat de val, păcălit, sedus, capturat.

Omul care iubește alege, simte iubirea – de sine și de ceilalți – ca alegere nu ca ”întâmplare”.  Își asumă ce trăiește, iar dacă nu îi convine schimbă ceva la el, nu reclamă schimbarea lumii, ca o pârlită de victimă.

Stima de sine se reflectă în faptul că poți admira, că ai înțelegere, compasiune, empatie. Stima de sine e modestie, nicidecum trufie.  Cu aceeași măsură cu care îi apreciem, evaluăm pe ceilalți o facem și cum noi înșine. Aceeași tendință de a aplica formula totul sau nimic în relații o avem și în relația cu sine. Cu aceeași cruzime cu care judecăm comportamentul altuia îl evaluăm și pe cel propriu. Lipsa de îngăduință și de nuanțe e un atribut al instrumentarului de judecată cu care operăm în sinea noastră.

Pe Ilinca Bernea o puteți cunoaște accesând linkul AICI.