Trăiesc într-un spațiu care mă surprinde. Nu atât prin amalgamul de rase și religii, prin tipologii sau reguli comunitare, cât prin feluritele expresii ale comportamentului cotidian al semenilor mei, veniți aici din întreaga lume. Că pe trotuar merg pe stânga în loc de dreapta, că scriu cu ideograme sau cu alte semne decât alfabetul latin, că se îmbracă sau nu după moda evropenească, că sunt tatuați sau nu, fit sau nu etc., etc., nu interesează acum. Toate, în definitiv, fac din acest loc un melting pot, o lume multietnică, plurireligioasă, divers vestimentată și felurit raportată la (același) mediu, o lume care primește nestingherit, babelic zic și să-mi fie iertat, toate influențele.

Dar ce mă uimește cel mai tare și nu mă pot deloc, dar deloc obișnui cu asta, este felul în care sunt tratați cei care aleg să facă munci manuale, cei care aleg să fie servanți, zic așa și să-mi fie iertat că nu știu alt termen care să fie corect politic.

De fapt, știu câteva, dar nu vreau să folosesc niciunul dintre ele, pentru că niciunul nu ar fi potrivit cu statutul pe care aceștia și-l asumă (presupun că îl conștientizează, doar îl trăiesc, nu?). Dacă i-aș numi angajați la mentenanță sau în (support, ah) sprijin casnic-administrativ, asta poate ar suna mai bine, dar pentru mine ar însemna cosmetizarea realității pe care o văd în jurul meu. Oameni veniți din țări diverse fac diverse munci, bon, e alegerea lor. Lăudabil că au venit la capătul lumii să-și schimbe destinul. Că șterg de praf frunzele palmierilor, că plimbă copii sau câini mari și mici, că fac livrări la domiciliu, că ajută la transportul de mobilă, de mărfuri, de obiecte utilitare sau industriale, că fac curățenie în apartamente sau calcă, spală, cos, croiesc în locul tău și pentru tine etc., iarăși, foarte bine. Fiecare și-a găsit un loc într-un comunitate generoasă în număr și în pretenții, care, în plus, consumă enorm și snob, și-ncă pe bani aiuritor de mulți.

Eu îi simpatizez exact cu aceia, pe cei extrem de mulți și parcă înadins anonimi, care au ales – sunt sigură că motivele au fost dramatice – să facă muncile astea, care ar înnebuni pe oricine. Să calce pentru tine, să robotească în apartamente, să așeze în urma ta greutățile la sală, să curețe mânerele aparatelor pe care tocmai le-ai folosit, să aspire spațiile imposibil de mici din șinele înguste ale ușilor și ferestrelor în locul tău, să-ți care cumpărăturile. Să-ți care toate cumpărăturile. Ei, și-acum, că-ți cară haine sau perechi de pantofi sau piese electronice sau mâncare sau, mă rog, o aspirină, sau ce ai comandat tu pe net într-un moment de inspirație, de plictiseală sau de nevroză, din punctul A (de desfacere) în punctul B (acasă la tine), asta ar fi cum ar mai fi. Este cum este în majoritatea țărilor din lume, nimic de zis, rapid și eficient, nimeni nu suferă, toți au parte de satisfacție într-un fel sau altul.

Dar cu faptul că mă duc să târguiesc pentru coșul zilnic sau săptămânal, și de la magazin, încă de la casă, până la bloc (nici 10 metri), cineva vrea să-mi care cumpărăturile, ei, asta e o chestie care-mi dă junghiuri în stomac. Nu, nu e nevoie, e foarte aproape, zic cu jumătate de glas, încercând să maschez, de fapt, stânjeneala.

Nu de puține ori, firește, am văzut în lift, în hol sau aiurea, oamenii mei săritori și îndatoritori târând după ei spre domiciliul cumpărătorului coșuri mari de supermarket încărcate până la refuz sau la fel de bine sacoșe enorme, imposibil de dus în acel echilibru – aș fi spus dacă m-ar fi întrebat cineva -, sau nenumărate la propriu pungi cu alimente taman atunci târguite de o doamnă respectabilă, de o domnișoară fragilă (mai rar totuși) sau de un domn la fel de respectabil (nicidecum fragil însă).

De fiecare dată rămân mută și nu mă pot obișnui deloc cu imaginea asta. Oamenii mei săritori și îndatoritori merg în urma lor, cu o expresie fără expresie, de multe ori cu ochii în pământ sau cu ei goliți. Yes, ma’am. No, ma’am, sunt singurele cuvinte pe care le aud dinspre ei, și am impresia că până și atunci le-a fost jenă că au vorbit, poate nu se cuvenea.

Uneori accept să-mi care și mie pungile. Câte un chip măsliniu, nici douăzeci de ani, zâmbește reținut și timid, când în sfârșit accept să-mi care cumpărăturile. Ne știm deja, doar cumpăr de atâta amar de vreme din magazinul ăsta. Ia vânjos, încă de la tejghea, toate cele (șase?, zece?) pungi, care, știu eu prea bine, te taie la mână, și-ncă cum. Hai că sunt doar zece metri de la magazin până acasă. Apoi încep să mă întreb ce să fac cu mâinile, cu ochelarii și nu știu cum să merg, în dreptul lui, nu, e mai bine în față, deși în spate cred că m-aș simți mai confortabil? I-aș zâmbi, dar e instruit să nu se uite în ochii lui sir sau ai lui ma’am. Zic un palid e cam cald, iar el zâmbește furtiv, Yes, ma’am. Dar cel mai greu de îndurat este perioada de când ajungem la lift, uneori durează minute în șir (sunt 86 de etaje, și fix atunci se plimbă lumea cu toate cele zece sau nu’ș’câte lifturi), iar prietenul meu, tânăr, nici douăzeci de ani, încă stă cu pungile în mâini, brațele stau înțepenite oblic, eu știu că sunt grele, Poți să lași jos, nu-i problemă, îmi fac curaj și-i spun, No, ma’am, zice și scutură hotărât din cap, când o veni liftu’ ăsta, of.

Dar în lift e și mai greu, mă uit la el în oglinzi, privește în jos sau oblic, în bagdadie, pungile atârnă în continuare în aceeași poziție în aceleași mâini care le-au luat de la casă, îmi imaginez că i-au amorțit de mult, îi zic iar să le lase jos, No, ma’am, zice, o domnișoară cu păr roșu și mulți pistrui îmi zâmbește încurajator, îi zâmbesc și eu, mă uit cu un interes salutar la ecranul monitorului din lift, Thursday Ladies Night BarastiClub și mă întreb oare al cui fiu o fi tânărul care-mi cară mie cumpărăturile, ce-o face mama lui în țara ei, îmi promit să nu mai fac asta niciodată, la naiba, pot să-mi car și singură cumpărăturile, ce mare lucru.

Pentru ei e important să facă asta, așa câștigă și ei un bănuț, delivery guy-ul nu face chiar o muncă plăcută, da’ asta e, îmi zice Faez, aha, înțeleg, data viitoare o să vreau să le care iar până-n bucătărie, da’, nu’ș’ce să zic.

Iar asta cu lăsatu’ pe jos, nu mai insista, îi bulversezi, alte cucoane îi ceartă rău de tot și dacă ridică ochii…, mai zice Faez.

Cât să fie bacșișul să spele toată stânjeneala-asta?

Nu știu cum se face, poate pentru că ei mă cunosc bine de-acum, oi fi un cumpărător compulsiv și frecvent, da’ aproape întotdeauna vine câte unul dintre prietenii mei săritori și îndatoritori să mă ajute, uneori încă din timpul rătăcirii printre rafturi în căutare de diverse. Până să mă dezmeticesc, le-au pus în coș, și apoi la casă, și gata, și-n pungi. În (șase sau zece?) pungi mari, lungi și atârnânde acum de mâinile înțepenite din cot. Hai că nu e mult, doar zece metri, unde or sta lifturile astea atât. Poți să le lași jos, nu-i nicio problemă… No, ma’am.

…Gândul că-mi curăț stânjeneala crescând bacșișul îmi face la fel de rău.

Thank you, ma’am. A good day, ma’am.

Citiți și Învățăm să mințim în școală?, de aceeași autoare.