O fermecătoare poveste din Păltiniș

Până la câțiva ani după Primul Război Mondial, Păltinișul a fost eminamente o stațiune de vară, destinație a turiștilor veniți la cură și la odihnă sau punct de plecare și de tranzit pentru excursii zonele montane din jur. Doar câteva rare activități ale schiorilor au pigmentat iernile Păltinișului în primii săi treizeci de ani, nefiind amenajate pârtii de schi propriu-zise. Sfârșitul sezonului de vară corespundea în linii mari cu începutul anului școlar, când mulți dintre turiști trebuiau să revină acasă. Atât debutul, cât și închiderea sezoanelor depindeau și de condițiile meteorologice.

Turistă cu un buchet de crini în mână, în jurul anului 1900

Pod amenajat peste un afluent al Cibinului

O frumoasă nuvelă intitulată Erika Brukenthalia semnată de prof. dr. Adolf Schullerus publicată în 1901, imortalizează atmosfera idilică existentă la Hohe Rinne în primii 2-3 ani după inaugurare.

(…) Sanatoriul zace în adâncă tăcere. Fântâna țâșnitoare din fața verandei este oprită din cauza siestei; abia auzit, apa susură din țevi peste păstrăvii obosiți de soare, care caută umbra marginilor bazinului. Veranda însăși este în deplina bătaie a arșiței solare. Mesele rotunde stau goale; numai într-un colț, în umbra subțire și străvezie a puieților de brad sădiți acolo, stau rigide și fără să vorbească două doamne care croșetează. Prin ușile cu ochiuri de sticlă sclipesc din restaurant mesele lungi acoperite cu alb, cu scaunele date îndărăt în dezordine. Sus, parasolarul alb este lăsat pe jumătate și acoperă partea dreaptă a balconului. Pe stânga el este complet ridicat, lăsând la vedere o mică măsuță cu cărți și instrumente de scris. Fereastra către cameră are însă perdeaua lăsată, semn al unei adânci sieste. Numai jos, dinspre bucătărie, se aude zăngănitul farfuriilor și răsună chicotelile nestăpânite ale fetelor de serviciu. Domnișoara Regine apare acolo cu fața luminată de un zâmbet larg, cu benzile șortului în carouri puse în cruciș peste piept și peste umeri, cu un aer de nevinovăție copilărească; ea dispare apoi pe după colț cu tava cu cafea neagră. Dincolo, la umbra din spatele clădirii s-a retras pentru un preferans o parte din societatea domnilor; și ei stau sub vraja liniștită a după-amiezii. Puțin mai departe de clădiri, acolo unde din drumul principal pleacă spre peretele defileului noul drum în serpentine, se aud glasuri de copii. După o mică curbă șerpuiește în jos o mică potecă de picior ce trece inițial aproape paralel cu șoseaua de-a lungul coastei însorite și pline de afini.

Un tufiș se îndoaie într-o parte și apare un cap brunețel de copil, pândind îngrijorat peste drum, înspre sanatoriu. Privirile lui se fixează temătoare pe cele două doamne care s-au sculat din colțul lor de verandă și au venit în față cu pași măsurați. Ici și colo lucește câte o rază ascuțită de la acele de împletit din mâna lor, pornite fără odihnă la vânătoare. Ele vin tăcute și sigure pe ele  ca fantoma lui Nemesis, apoi se întorc din nou în clădire. Căpușorul de la postul de pază poate deci să se retragă de la locul de observație de pe cărare: „Nimeni! Nimeni!” strigă fără frică Dora către alte tufișuri. „Dar aveți grijă: mai bine o mușcătură de viperă decât o pată de afine pe haine!” Ochii ei mari sticlesc de emoție, cu sentimentul de mândrie al unei datorii împlinite xu o minunată dibăcie. La masa de brad din punctul de odihnă o grămadă de copii poate să se ocupe în continuare de înșirarea boabelor de afine asemenea unui șirag de perle. Puțin mai mare decât ei, tânăra domnișoară pe nume Ida se străduia să curețe de afine un mic șorțuleț, prima victimă ce nu ținuse cont de avertismentele Dorei.

… Siesta s-a terminat mai devreme decât de obicei. În aer plutea ceva deosebit, provocator. Fredi se găsea deja în spațiul verandei și a încercat să pună în funcțiune cu lovituri abia perceptibile clopotul de masă. Brusc, neliniștea începu să se se facă simțită în Sanatoriu. În pavilioanele laterale se deschideau sertare; apeductul a început să murmure. La ușa din spate a apărut Regine cu tava cu căni de lapte. Cu sunet brusc, clopotul a trecut peste cele trei bătăi regulamentare. Puține clipe după aceea a izbucnit și fântâna arteziană cu raza sa plină plescăind cu zgomot peste marginea bazinului.

Pe balcon s-a răsucit în sus un stor. O statură înaltă de fată se apleacă o clipă peste  balustradă și aruncă o privire pierdută peste munți. O ușoară roșeață se vede pe chipul ei frumos. „Maria!” răsună o chemare obosită dintr-o cameră învecinată. Dar, înainte ca fata să se fi întors, ușile batante se deschiseră și dintre ele țâșni o doamnă profesoară. Pe cap cu o mică pălărioară rotundă, într-o rochie scurtă de turistă și cu bluza ei strâmtă, doamna aceea aducea mai mult cu o fetiță decât cu o demnă profesoară. „Încă nu ești gata?” întrebă ea și își aranjă nerăbdătoare cordonul negru din piele. Apoi privi cercetătoare fața prietenei sale. „Totuși tu n-ai dormit? Așa îl aștepți?” Bătu cu un zâmbet voios din palme, iar ochii îi sclipeau cu aceeași voioșie ca pe chipul micii santinele de pe coasta cu afine.

Maria își puse degetele pe buze și ceru liniște, arătând spre ușa întredeschisă. Așa putea să-și stăpânească propria agitație. Balansoarul trăda prin oscilațiile care încă nu se opriseră faptul că tocmai sărise brusc din el, iar cartea cu foile îndoite lăsată pe micul covoraș de lângă scaun era și ea la fel de sugestivă. „Maria!” se auzi glasul deja ascuțit și supărat din cameră. Doamna profesoară se aplecă peste balustradă și cu mâna la gură strigă spre pădure cu tonuri prelungite: „Hoop, hopp!” Când de acolo veni chemarea copiilor ca răspuns, peste fața ei trecu un zâmbet fericit și plină de curaj aruncă peste balustradă brăduleții uscați. Aceștia vărsară o ploaie de cetină peste veranda de acum circulată. Șuvoiul principal îl nimeri pe tânărul director de gimnaziu. „Ce-i asta?” strigă el în sus și scutură acele de brad de pe pălăria sa largă. „Un salut de dimineață pentru cei care dorm mult!” și un nou duș căzu, de data aceasta direct peste capul cu cârlionți negri ai severului diriguitor de școală. Maria intră ușor în cameră și trase la jumătate perdelele întunecoase. Se aplecă deasupra sofalei, pe care era culcată în veșminte de vară o doamnă mai în vârstă. „Te-a lăsat durerea de cap, dragă mătușă?”, întrebă ea moale.

Mătușa se ridică pe jumătate, fără să răspundă la întrebare; luă de pe măsuță ceasul de aur și aruncă o privire asupra lui: „Trei și jumătate trecut. În două ore ei sunt aici. Trebuie să ne grăbim.” Vioaie, ca și cum migrena severă ar fi fost numai o glumă, sări de pe sofa și trecu să-și schimbe repede rochia de dormit cu îmbrăcăminte pentru afară.

„Deci el este consilier ministerial?”, o întrebă ea pe Maria, care își potrivea părul în fața oglinzii.

„O, nu! După câte știu eu, este doar funcționar de rang mai mic.”

„Dar va fi în curând consilier juridic, știu sigur.”

„Lasă asta, mătușă. Nu mi-e destul că lumea din jur gândește asta pe față?” Vocea Mariei suna ca și cum trebuia să-și rețină lacrimile.

„Ce, chiar plângi?” Mătușa aruncă supărată pantoful de pe picior până sub dulap.

„Pfui! Ochi roșii! și dacă se face, de ce nu? Ai avea ceva împotrivă? Tu ai datorii față de tine și de părinții tăi morți. Vrei să aștepți până vei avea codițe sure?”

Un mic buchet de trandafiri zbură înăuntru pe ușa balconului. „Miroase-l, ca să nu adormi din nou!” strigă vocea doamnei profesoare. Apoi se auziră trântindu-se repede ușile din apropiere.

Maria se aplecă în tăcere și ridică buchetul.

Spuse liniștită „Voi comanda cafeaua” și apoi părăsi camera …

Directorul de gimnaziu mergea în sus și în jos pe verandă, cu un aer nerăbdător, privind înăuntru prin ușa cu geam, uitându-se prin pince-nez-ul său cu lentile duble să vadă dacă cei dinăuntru nu au plecat încă. La capătul unei mese se adunase un cerc întreg de ascultători în jurul micuței Dora. În timp ce doamna profesoară își turna ei și Elsei cafeaua, Dora povestea încă problemele grave ale pătării cu afine a șorțulețului și repeta avertismentul: „mai bine o viperă decât o pată de afine … ” Râsetele vesele au fost semnalul de plecare. Fredi bătu furtunos din clopot, apoi împreună cu Egon (un băiețel ceva mai mare) și cu ceilalți copii ieșiră vijelios afară: „Uraaa! Vin noi oaspeți la cură!” Mătușa Mariei zvâcni disperată odată cu ei și apucă cu multă bunăvoință brațul oferit de medicul de cură, sprijinindu-se greu pe el. (…)

Grup de turiști la cură în jurul anului 1900. Fotografie pe terasa din fața clădirii principale a Sanatoriului.

Va urma!

(fragment din volumul A fost odată Hohe Rinne. Istoria Păltinișului de Mircea Dragoteanu)

Bianca R. Karda