Cu alura unui visător în cel mai bun sens cu putință, Alexandru Stanciu depășește clar imaginea adolescentului tipic din România, cel care stă cu telefonul în mână și care nu are habar ce se întâmplă în jurul lui.

L-am cunoscut personal la unul dintre evenimentele culturale cele mai importante din Craiova, în martie 2019, la Gaudeamus, Carte pentru învățătură, și nu oricum, ci chiar la lansarea volumului său de debut în poezie, volum ce se numește Interdimensional și care a apărut la editura Aius.

Alexandru este și un fotograf iscusit, ipostază în care îl văzusem cu o zi înainte de lansarea cărții sale. În ziua respectivă, Alexandru era vizibil emoționat, dar a avut amabilitatea și, sper eu, bucuria de a-mi împărtăși câteva din gândurile sale.

Mi-a mărturisit că prima sa poezie a scris-o foarte devreme, la vremea când abia învățase să meargă singur la școală, și că a luat o pauză destul de lungă până a început să scrie din nou, mai precis în clasa a IX a, „după ce m-a lovit un bolovan de obsesie pe care l-am confundat cu un trandafir de spini.”

Recunoaște că a dorit mereu să fie în centrul atenției,  „la un nivel modest, dar reprezentativ”. Spune că oamenii sunt sursa lui de inspirație, dar că a încercat „să creeze o formă materială a sentimentelor lui”. Mai precis, spune: „de unde vin eu, iubirea e într-o formă incipientă, entitățile umane exprimându-și compasiunea față de ceilalți foarte greu sau deloc. N-am primit o îmbrățișare de la cine trebuia, așa că am ales să mă îmbrățișez singur prin poemele mele”.

Nu pot să spun din ce fel de material s-a născut acest tânăr, dar pot să spun că profunzimea și claritatea gândirii sale te cuceresc imediat, mai ales că acestea sunt fericit armonizate cu un firesc al mimicii și al gesturilor, atât de rar întâlnite printre cei de seama lui.

Alexandru spune că și-a găsit un fel de mașină a timpului în aparatul de fotografiat, singura, de altminteri, la îndemână și că așa, cumva, reușește să surprindă clipa, instantaneul fiind modul lui preferat de a fotografia. „Deși e fain să pot încălca legile fizicii, captez doar moment care mă pot duce în trecut, viitorul fiind necunoscut. Așa că, de un an, am  decis să călătoresc printre momente, și să învăț toate limbile ceasului.”

Am vorbit, de asemenea, despre ce mai înseamnă poezia astăzi pentru generația lui și am avut deosebita plăcere să primesc un răspuns detaliat, exprimat atât de frumos, răspuns pe care mai marii poeziei, în general,  îl evită sau nu mai găsesc necesar să îl rostească. „Cred că poezia generației din care fac parte e cumva reprezentată de cea urbană, și anume muzica rap. În același timp, poezia veritabilă este de nenumărate ori apreciată de cei care vor să simtă și să știe mai mult. E doar o formă nemaipomenită de a pătrunde în intimitatea minții umane.”

Citește foarte multe cărți de poezie, dar îi place mult și filozofia. Ascultă muzică rap, dar uneori ascultă și jazz și rock. „Am momente când înlocuiesc un nurofen cu muzica lui Bethoven.”

Întrebat ce înseamnă pentru el poezia, mi-a răspuns „O să fiu mediocru și clișeic, dar, pentru mine, poezia, pe lângă faptul că a apărut la un nivel mai complex exact când aveam mai mare nevoie să fiu ascultat, m-a ajutat foarte mult să mă dezvolt și a contribuit major la definirea mea.”

Nu pot să închei fără să vă mărturisesc și eu, la rândul meu, că sunt foarte fericită că l-am întâlnit și să îmi exprim încrederea că Alexandru Stanciu este un nume de care vom mai auzi, cât de curând, în drumul lui poetic mai mult decât promițător. Are doar 18 ani

* * *

Pe muchia unui bisturiu

suntem generația încetinită drastic

de rapiditatea cu care se mișcă lucrurile

trăim pe muchia unui bisturiu

folosit în operații estetice

și fața noastră e mai mult plină de pixeli

decât de imperfecțiuni

toți își caută sensul într-o cutie de plastic

pe care o țin mereu în priză

le oferă o doză de adrenalină controlată

ca și cum ar putea fi altcineva

într-o lume virtuală

credem că totul e depășit

că noi suntem cei mai buni

doar declarații psihologice

pentru crizele de anxietate care urmează

trăim un teatru continuu

iubim păpuși din cârpe

îmbrăcate frumos și mânuite cu dibăcie

de-un păpușar care se ascunde

în spatele fondului de ten sau unei atitudini de machoman.

Citește și Oare ma mai fac bine – Florina Ungureanu