O călătorie în lumea de dincolo
„Zogru este, în primul rând , o stare de spirit specifică celor despre care se spune că au intrat în anul morţii, chiar dacă ei nu sunt tocmai pe moarte, ci doar într-o situaţie nouă şi năucă.”
„Zogru” este cel de-al doilea roman al Doinei Ruşti, precedat de deja renumitul „Omuleţul roşu” (2004), primit deosebit de bine atât de critici, cât şi de cititori. A fost tradus în bulgară, italiană, maghiară, iar mai nou în Chile, unde are un mare succes.
Apărut în 2006, „Zogru” este un roman de ficţiune în care autoarea, după cum mărturiseşte, „a pornit de la mituri pe care a încercat să le demonteze”, într-o ţesătură epică suprinzătoare şi incitantă de la început şi până la final. Arhetipuri esenţiale în viziunea prozatoarei, omul Negru, ființa diabolizată, vampirul, se regăsesc într-o scriitură modernă, cu ecouri optzeciste, marcată însă de o vădită predilecţie spre gustul clasic al povestirii „cu tâlc”, de care scriitoarea se simte indestructibil legată.
Critica literară şi recenziile cărţii o consideră pe Doina Ruşti „un intelectual de excepţională rasă si un prozator de mare, mare talent” (George Mihalcea), adresând un îndemn tranşant tuturor consumatorilor de literatură bună: „Trebuie să citiţi cartea pentru că e dintre puţinele care, deschise la orice pagină, conving şi fascinează. Veţi vedea că Doina Ruşti e o prozatoare cu scriitură foarte vie, foarte tânără, dublată de o erudiţie extraordinară şi că vă aflaţi în faţa celui mai bun roman românesc scris după 1990.” (Andreea Răsuceanu).
Compoziţia romanului este omogenă, ea desfăşurându-se, în acord cu tehnica acţiunii continue preluată din cinematografie, de-a lungul celor 36 de micronaraţiuni, în jurul aventurii iniţiatice a personajului central, Zogru. Construcţia circulară, cu incipit şi final construite pe principiul oglinzii, închide în sine o „călătorie în lumea de dincolo” (în termenii lui Culianu) a unui personaj simbolic, actant metafizic, pornit în căutare de sine.
Incipitul şi finalul romanului constituie cheia de lectură a romanului şi o punere în abis a discursului auctorial, desfăşurat pe mai multe niveluri de semnificaţie: al aventurii propriu-zise, captivantă prin fluenţa şi ineditul evenimentelor narate, şi al semnificaţiei simbolice, al cărei resort trebuie căutat în câteva structuri arhetipale ale imaginarului, legate de călătoria extramundană, vampirul, avatarii, sensul existenţei, şi poate cel mai important, destinul.
Romanul de faţă aparţine acelei categorii de cărţi care fascinează la prima lectură, dar se lasă descifrat abia la o a doua sau chiar a treia lectură, fiind o provocare chiar şi pentru cititorul avizat. Autoarea mărturisea, într-un interviu, dorinţa de a scrie o “poveste încheiată”, dar rezultatul este contrar aşteptărilor.
Finalul, marcat printr-o ingerinţă auctorială subtilă, în ciuda afirmaţiei tranşante: ”Şi-atunci s-a luminat până-n adâncul creierului şi-a înţeles subit că el este pulsul neştiut al lumii şi fiorul morţii”, are un statut paradoxal: închide cercul existenţei personajului printr-o revelaţie a identităţii de sine şi, în acelaşi timp, aşază un mare semn de întrebare în faţa unui lector dedat cu orizontul metafizic al existenţei umane, propunând o viziune insolită asupra destinului, în general.
Provocarea odată lansată, deschide cititorului un drum labirintic către sensurile de profunzime ale textului, presărat cu o serie de simboluri şi arhetipuri culturale cunoscute dar totodată insolite, prin tratarea lor au rebours, într-o scriitură cu alură realistă în care se întâlnesc, contrapunctic, mărci recognoscibile ale insolitării fantasticului. Abia acum devine eficientă lectura romanului, care începe să-şi lămurească sensurile încă de la primele rânduri.
Ecuaţia pe care o deschide romanul abia în final, Zogru = “Pulsul neştiut al lumii şi Fiorul morţii” distanţează lectorul de lectura facilă, evenimenţială (selectându-şi, nu în cele din urmă, cititorii) şi dă cărţii un caracter profund alegoric. Aventura lui Zogru-Pampu-Ioniţă-Iscru-Andrei Ionescu ş.a. poate fi citită, într-o paradigmă mitocritică, drept aventura fiinţei marcată de alteritate şi aşezată sub semnul unui destin măsurător. Scriitoarea propune un nou mit al trecerii, al cărui model iniţial ar putea fi regăsit la Mircea Eliade sau la Ioan Petru Culianu, la care am făcut trimitere anterior.
În “La ţigănci”, spre exemplu, Eliade propunea tiparul unui drum iniţiatic spre moarte, guvernat de ideea Destinului, parcurs, după un model cunoscut cititorului, de o fiinţă umană, de un individ cu existenţă palpabilă, în care se poate recunoaşte oricine. La Doina Ruşti, însă, cel care îşi caută sensul este Destinul însuşi, cu care, după cum s-ar putea deduce, trăim fiecare, într-o simbioză se pare profitabilă de ambele părţi, sau care, la un anumit moment, s-ar putea insera pe nebănuite în fiinţa noastră, marcându-ne iremediabil traseul existenţial.
Încercarea de a da un înţeles Morţii, Limitei, destinului de fiinţă muritoare a omului nu este nouă, ea reprezintă o tentaţie nu numai a cercetătorilor sau a artiştilor, a scriitorilor, ci a oricărui individ care îşi pune probleme în legătură cu sensul existenţei sale şi cu ceea ce există Dincolo. Acest roman, construit pe tema Destinului, îşi revelează astfel dimensiunea filozofică, existenţialistă, propunând o viziune sui generis asupra condiţiei umane: Limita, finitudinea face parte din existenţa omului, este o (omni) prezenţă virtuală, marchează viaţa celui care o percepe transformându-l în erou sau în victimă, metamorfozându-l în sens spiritual, făcându-l să trăiască clipa, în aşteptarea Marii Treceri.
Povestea de acum a lui Zogru este inserată, în stilul incipitului realist, în cursul unei desfăşurări de evenimente începute într-un timp ancestral, mitic, şi fixează motivul central al cărţii, pe canavaua căruia se va ţese întreaga aventură a personajului: întâlnirea cu Andrei Ionescu, prevăzută ca “memorabilă”, întâlnire care-i provoacă o stare contradictorie, de “mulţumire şi nemulţumire”, “nerăbdare şi dorinţă” şi care, totodată, îl face să realizeze că , pregătindu-se pentru această întâlnire, în chip cu totul neobişnuit, “şi-a pierdut cumpătul şi optimismul care îl ţinuse atâtea veacuri la suprafaţă”.
Această tehnică de captatio benevolentiae face parte dintr-o strategie textuală care va miza, pe tot parcursul cărţii, pe efectul de surprindere a cititorului şi de permanentă implicare a lui în actul lecturii. Aparenţa realistă a povestirii va fi spulberată însă de tema textului, inserată ca un moment retrospectiv (generat de aşteptare), aşezând textul într-o cheie de lectură arhetipală: “Ieşise din leagănul cald al pământului într-o zi de primăvară, în Săptămâna Mare a anului 1460”.
Citind din „Zogru” (Leipzig)
Naşterea lui Zogru ( primul indiciu etimologic în lămurirea numelui ar putea fi englezescul ogre,căpcăun, trimiţând spre basm, ca mod de abordare imaginară a unei situaţii excepţionale, petrecute în afara firescului, aşa cum “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte este un basm al fiinţei, în accepţia lui Noica) reiterează imaginea arhetipală a Pământului ca mater genitrix universală şi fixează un reper temporal simbolic: Săptămâna Mare, moment al marilor întâmplări, dar şi al mântuirii prin suferinţă, moment ales şi de Dante pentru călătoria iniţiatică înspre Paradis.
Drumul personajului va fi pus, aşadar, sub semnul excepţionalului, mai ales că epifania se petrece “dintr-un impuls năprasnic”. Deocamdată, lectorul este vitregit de o referinţă concretă în ceea ce priveşte portretul lui Zogru care, printr-o strategie narativă foarte ingenios instrumentată, este lăsat în seama unui alt personaj, cu care acesta îşi intersectează traiectoria. Pampu, “pe care încă şi-l mai aminteşte ca pe fratele lui drag”, un argat de curte “în genul lui George Clooney”, îl percepe ca pe “un fuior de lumină verde …,subţirel cam cât o coadă de cireaşă”, care îi penetrează vena de la gât şi-l înstăpâneşte, devenind, prin corporalizare, unul şi acelaşi.
Ca într-un proces de mistică dedublare, “era el, dar în acelaşi timp şi omul care făcuse popas sub dud”. Miracolul odată petrecut, creat pe tiparul mitic al vampirului, va face loc unor întâmplări narate dintr-o dublă perspectivă, a naratorului omniscient şi a lui Zogru-Pampu sau Pampu-Zogru, căci naratoarea nu pierde niciun prilej de a păstra ambiguitatea pe care şi-a construit dintru început discursul narativ.
Trama epică va urmări, sinuos, dar păstrându-se, cu fiecare frază, cel puțin la fel de vie, cu irizații metaforice impresionante, traseul personajului printr-o lume proiectată în Evul Mediu, pe vremea lui Vlad Dracul şi, de-a lungul timpului, în lumea de astăzi, până “într-o după-amiază de iulie a anului 2005”. Romanul se încheie simetric, revenind în punctul din care a început, suspendând aventura personajului cu descrierea unei stări de beatitudine pe care i-o provoacă viziunea „acelui drum întortocheat şi strălucitor ca un neon aprins… fericit că îl are, că îl stăpâneşte şi că face parte din fiinţa lui”, o metaforică imago mundi prin care autoarea defineşte universul aflat sub puterea Destinului.
Întreaga sa aventură este construită pe principiul acroniei, căci Zogru, ca un genius loci, nu cunoaşte scurgerea cronologică a timpului. Singurul reper ordonator este un timp simbolic, de 40 de zile, în care spiritul habitează diferiţi indivizi, prin care vede lumea şi prin intermediul cărora îşi desăvârşeşte experienţa. Asistăm, pe tot parcursul cărţii, la numeroase scene proiectate labirintic, multiplicându-se prin retrospective care dau un plus de savoare cărţii.
Scriitura este provocatoare şi exploatează toate valenţele povestirii : regăsim în roman descrieri de tip tablou şi de tip portret, realizate într-o manieră inedită , cu o tehnică a imaginii esenţializate printr-un detaliu semnificativ, ca în cinematografie, anecdote de un umor infailibil (cum este cea cu piticul Donţu, care, realmente, “îl prosteşte” pe Zogru care îi eliberează locuinţa de un oaspete nepoftit), parabole ( de exemplu, într-o zi de Paşte, când toată lumea se strânsese la încondeiat ouă, el desenează “un copac mic şi stufos, de care era rezemată o siluetă,iar în faţa ei se ridica un firicel ca un şarpe”, conotaţie vizând imaginea biblică a păcatului şi a seducţiei , fragmente de analiză psihologică ce punctează permanent prefacerile pe care le trăieşte Zogru.
De exemplu, la curtea spătarului Goncea, trece printr-o scurtă criză erotică ce “îi deşteaptă un arsenal întreg de dorinţe” şi trăieşte sentimente noi, care încep să-l clarifice sufleteşte: „Atunci simţise pentru prima oară dorinţa clară de a avea o identitate şi realizase instantaneu că putea să fie oricine, putea să-şi ia orice nume”- fără îndoială, una din frazele-cheie ale romanului, care afirmă circulaţia universală a spiritului prin univers construită, în regim mitic, pe teoria mistică a avatarurilor), legende (Zogru este autorul propriei sale legende, pe care o invernteză într-o seară “cu un chef nebun să povestească lucruri înfiorătoare” şi care va circula “câteva sute de ani”, apărând chiar într-o culegere de folclor românesc), scene erotice, unele cu o tentă chiar licenţioasă, dar savuroase prin francheţea stilului etc.
Romanul se remarcă şi prin mitologia sui generis pe care o creează . Universul, “labirint de culoare albă” este stăpânit de “pulsul neştiut al lumii şi fiorul morţii”, care are un nume: Zogru. El este o stihie, dormitând în “leagănul cald al pământului” , de unde iese câteodată, ca un ignis fatuus(“un fuior subţirel de lumină verde”), se poate strecura în orice fiinţă fără să-şi trădeze întotdeauna prezenţa, căci stie foarte bine să disimuleze: Zogru “nu i se părea (n.n. spătarului) nici schimbat, nici primejdios… Avea părul puţin umezit şi dat cu grijă după urechi, ca un servitor respectuos, care trecuse pe lângă butoiul cel mare de la streaşina casei şi îşi netezise în grabă freza ca să intre primenit la stăpîn), poate fi găsit şi în poarta unei mânăstiri, sub chip de icoană, ispăşind păcatul de a lua viaţa celui în care se înstăpâneşte.
Poate să fie “ca o gelatină transparentă şi întinsă, ca o peltea verde-argintată, care păstrează încă faţa tristă a lui Pampu”, sau ca un Hercule autohton, care să arunce ca pe nişte ghemotoace de hârtie ditamai hoţii, cei mai temuţi tâlhari ai locurilor. Oricât de mare ar fi mirarea celui care s-ar întâlni cu el sau care l-ar simţi în sânge (deşi, Doamne fereşte!), nu trebuie să simtă frică, pentru că Zogru are mult simţ al umorului, ştie să se facă plăcut, poate suci capul fetişcanelor şi e dispus tot timpul să înveţe cîte ceva nou.
În afară de el, în univers mai există glole, “nişte globuri cenuşii de mărimea unui măr mare, din miezul cărora clipeşte un ochi strălucitor, ca flacăra unui chibrit”, morgoni , “nişte fiinte jalnice, pe care Zogru le striveste fără milă ori pe unde îi ies în cale. Arată ca niste hîrtii mototolite, cenusii, de fapt, ca niste feţe boţite si posomorâte ce se rostogolesc peste tot si se prind nebuneste de mintile oamenilor, care nici măcar nu pot să-i vadă. Sug melancolia picătură cu picătură si, cu cît cer mai mult, cu atît omul le dă. Cînd vede oameni cu morgoni pe creier, pe Zogru îl apucă isteriile”.
Nu lipsesc fantomele, altfel însă de cum le ştie toată lumea, umanizate şi ele prin ochii lui Zogru, care le vede : “…mai întâi ca pe nişte puncte luminoase, apoi ca pe nişte mici globuri verzi, alergînd neobosite în toate direcţiile.Din când în când, câte unul explodează ca şi cum s-ar arde o siguranţă, se întinde ca o linie verticală de lumină şi ia formă omenească. Exact forma pe care a avut-o în viaţă. Dar existenţa aceasta de fantomă e destul de grea. Fiecare om viu devine un obstacol, iar fiecare atingere este ca o electrocutare…”.
Astfel, romanul poate fi citit ca o lecţie despre viaţă şi moarte, despre bucuria clipei şi despre posibilitatea unei întâlniri cu Moartea, care nu trebuie să ne sperie, ci să ne facă să vedem cu alţi ochi existenţa noastră pământeană.
Citiți un interviu cu Doina Ruști, accesând linkul.
Blogul personal al autoarei aici.
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
