Dragă bărbate,
Pe această cale țin să te anunț că mi-am făcut de curând analizele. Era cazul să iau drumul investigațiilor, mai ales că de ceva timp, aveam semne clare că ceva nu-i în regulă cu treburile din mine.
Și cum nu acceptasem de bună voie să calc treptele spitalelor, mă duseseră într-o viteză cu mașina aia care face zgomot de nu-ti mai știi nici numele, după ce căzut-am de prea multă uitare de mine. Așa au început lămuririle.
S-au chinuit să-mi scoată sânge și nici măcar sfâșierea mai multor vene nu convinsese sângele să iasă de bună voie. Păi, cum să mai iasă când mi-a rămas atât de puțin? Știi cât a curs în jertfa aia inutilă prin care te doream conștient că ești primul și unicul, că uitând de mine mă voi găsi iubită de tine?! Pic-pic! Zi de zi, până ce eu dispăream sub albeața obrajilor căzuți și paloarea unei Madone sfârșite punea stăpânire pe mine.
Până la urmă, analiza de sânge a scos în evidentă o severă anemie, lipsa esenței vii. Și normal, cât roșu nu ți-am dat eu zi de zi! Și când n-aveai nevoie de el!
Organele interne erau umbrite de pete. „De la consumul de chimicale”, mi s-a spus direct și fără ocolișuri. Câte jigniri, câte acuzații, câte hibe și lipsuri nu mi-au fost imputate! Le-am consumat zilnic, fără să schimb frecvența și fără să iau vreun protector. Asta cu: ” Trece, nu-i capăt de lume!”, a fost fix o altă gură de apă rece. Am făcut roșu în gât și atât.
CT-ul mi-a dezvăluit niște treburi urâte foarte. De unde să vină oxigenul care hrănește, dezvoltă și calmează? Nu era și cum nu era, câte-o venă s-a saturat de îndurat și răzvrătindu-se, s-a fisurat cât să respire. A salvat-o altă boală. De unde să-mi fi rămas oxigen când am consumat doar CO2 pe care, nonșalant, îl eliberai constant?!
Ei, și să vezi la inimă! Tic-tac, tic-tac și stop!
„V-ați bulit inima, doamnă!” Ei, am bulit-o! Doar n-am ținut cont de avertizările ei, de semnele evidente că suferă, că se chinuie, că-i prizonieră. Ieri așa, azi așa, mâine așa și tot așa. Cum s-a străduit, sârmana, să-și țină ritmul, să se primenească după fiecare călcare în picioare! Cum se aventura ea, nebuna, și dacă de sus veneau semne clare de interzis, mai departe nu se trece! A trecut și și-a oblojit rănile până când nu i-a mai rămas putere și voință de-a mai parcurge drumul ăsta.
Și uite așa, fără să lungesc vorba, toate din mine își depănau povestea fără sfială. Urechi să ai să le auzi.
Am început tratamentul. Prescrise mi-au fost multe. Cine le-ar ține minte pe toate?!
Așa că, am ieșit și m-am uitat în oglindă. Ochi mari, flămânzi și umezi au citit prima, vitala și urgenta operațiune: iubește-te, femeie!
După asta, vin și celelalte vindecări!
Te salută, femeia din oglindă!
Citiți și Nu te opri unde nu poți iubi
