J’ai roulé toute la nuit pour être avec toi…
Lângă ea, cu tâmpla sprijinită pe umărul ei, bărbatul cu care împărțise ultimii zece ani sforăia încet, mișcându-și capul din când în când, ca și când ar fi aprobat pe cineva care continua să îi povestească, de vreo trei ore, lucruri care necesitau deplina lui atenție… rostea cuvinte fără înțeles, completate de câteva oftaturi venite din prăpăstiile interioare… era probabil concentrat la femeia cu care împărțise taxiul ultima dată, revenit din vilegiatură…
La colțul străzii se despărțiseră cu o îmbrățișare mută, din care probabil nu s-ar fi desprins pentru nimic în lume dacă nu era situația ingrată a mariajului care devenise de mult un bagaj plin cu bolovani… prin geamul deschis al portierei, el o prinsese cu ambele mâini de obraji și o sărutase cu o pasiune care o înfiorase până și pe ea, cu toate că era departe, uitându-se tăcută din spatele draperiilor de catifea albastră…
Îl privea cu un sentiment de ușurare, se agățase de imaginea străzii lăturalnice pe care îi lăsase mașina galbenă cu numere mici ca de o șansă nesperată la salvarea din viața asta cu iz de mucegai în care era captivă, printr-un compromis care acum nu i se mai părea deloc de neiertat.
Nu-i spusese niciodată că acceptase avansurile lui și mai apoi căsătoria pentru a se răzbuna pe omul pe care îl adorase, dar care o trădase, sau poate fusese totul în capul ei… gândurile se învolburau acum în tortura amintirilor, într-o dureroasă strângere de inimă și de stomac, din ce în ce mai persistentă în ultimele zile… Se sufoca… încetul cu încetul, cu respirația din ce în ce mai greoaie, cu inima din ce în ce mai bătrână, incapabilă de orice tresărire… Se bucura că doarme, dar prezența lui o făcea să nu-și poată lua gândul de la celălalt, care o aștepta…
Cu totul neprevăzut, se revăzuseră pe stradă și, din privirea care li se scursese în suflet, reamintindu-le de prima dragoste, se reaprinsese patima, și dorul, și toată nebunia… De atunci, nu era zi în care să nu-și dorească să revină în locul în care îl văzuse și în care își dăduse seama, într-o fracțiune de secundă – doar atât, fusese de ajuns – că o iubește nebunește, la fel ca în prima zi… De fapt, mereu îi lăsase câte un semn, aproape zilnic, cu siguranța că iubirea se întreține prin declarații vii, astfel încât nu putuse să scape de amintirea lui, pentru că era mereu prezent în ochii ei, în mintea ei răvășită, unde aducea mereu liniștea, în sufletul ei aprins de dor și îngenuncheat cu fiecare secundă pierdută…
Îi căzuseră în suflet, grele ca șuvoaiele de lavă fierbinte, nostalgiile și nopțile lui de căutare, strigătele lui mute pe care nu putuse să nu le audă pentru că erau scrise negru pe alb, de atâtea ori… Încifrat, ultimul mesaj era clar: ora 23, black car, white driver, și o melodie care în care îi traducea sacrificiul de dinaintea întâlnirii: I drove all night, to get to you… Acum nu putea să îl mai dezamăgească, ce altă grozavă mărturie a iubirii decât atâția ani de dor nebun, mărturisit, atâția ani… cât să fi trecut?… aproape 13 ani, și el era la fel ca înainte, ca în ultima seară, când o rugase fierbinte să se răzgândească, dar ea pusese orgoliul mai presus de orice sentiment…
și regretase în fiecare secundă anii sterpi care au urmat, îmbătrânind în singurul sentiment pe care fusese în stare să îl conserve – dragostea ei, nealterată de trecerea timpului neiertător…
era puțin peste ora 22 și continua să îl privească pe bărbatul acesta străin care își visa zilele și nopțile lângă ea, părând fericit de lumea iluzorie în care petrecea cu cine știe cine, de fapt, nici nu conta… important este că nu o atinsese astă seară, dându-i răgazul de a respira în voie…
Se ridică ușor pe marginea patului, privindu-l cu atenție, în lumina difuză a ceasului de pe noptieră, cu grijă să nu provoace vreo vibrație care să tulbure liniștea camerei… copiii erau la bunici, în provincie, și se felicită în gând pentru ideea de a le oferi o săptămână departe de orașul gălăgios și aglomerat, probabil că așa fusese orânduit, să se potrivească toate lucrurile astfel încât nimeni să nu sufere…
Nu spusese nimănui povestea ei, păstrase totul în cel mai de nepătruns mister, se ferise până și de gândurile ei, dar nu mai putea continua așa, strivită de atmosfera unui cămin în care copiii erau singura bucurie și zilele în care bărbatul ei, doborât acum de oboseală și de indiferență, era plecat în deplasări în interesul Ministerului, sau cine știe în interesul cui… Pe parchetul din lemn de nuc, pașii ei sunau înfundat, ca o chemare abia simțită a unei iubiri nestinse… Odată ce închise ușa dormitorului, nu își mai făcu probleme, pentru că încăperea se afla într-un capăt al coridorului de unde începeau scările spre camera de zi de la parter.
Dressing-ul era luminat peste noapte, așa că nu trebuia să aprindă lumina care ar fi putut s-o trădeze prin sunetul spart al comutatorului. Nu avea nimic de pierdut, va lua copiii mâine dimineață, la prima oră, după ce se va fi liniștit, chiar înainte de a se trezi soțul ei… Împachetând câteva tricouri, se uită în jur, la toate lucrurile așezate cu mâna ei, la desenul mobilierului, la mânerele încrustate ale ferestrelor, la caseta cu bijuterii din care nu luă decât perechea de cercei cu perle pe care i-o dăruise iubitul ei, șterse cu mâna o urmă invizibilă de praf, ca într-o mângâiere definitivă, de rămas-bun… câteva eșarfe la care ținea foarte mult, nimic din ce îi cumpărase soțul ei de prin țările în care voiajase… lăsa nu numai trecutul ei acolo, ci și toate lucrurile care ar fi putut s-o aducă vreodată înapoi, din cine știe ce motiv…
…se privi scurt în oglindă și se tulbură – privirea asta furișată nu putea ascunde teama, resentimentele, incertitudinea, debusolarea… avea cearcăne și buzele erau albe, chiar dacă și le mușcase până la sânge, coborând pe tăcute scările… geamantanul se închise cu un zgomot metalic care sună ca o armă de calibru mic, declanșând ultimul glonte… stinse lumina… 22.56, mai erau câteva secunde până la îmbrățișarea lui cu gust atât de viu… o străbătu un fior rece, privind în urmă vitraliile ușii de la ieșire, ca și când s-ar fi lipit cu tâmplele de o marmură rece…
Întunericul străzii o îmbrăcă din cap până în picioare și o împiedică să privească înapoi, după colț zări farurile mașinii negre a cărei marcă rămânea ascunsă, imposibil de distins, iar sufletul îi tresăltă ca și când ar fi fost lovit de un val uriaș care năucește, împrăștiind în jur rafale de picături vii de apă sărată din marea revoltată de furtună… Portiera se deschise brusc și se trezi înăbușită în brațele lui, după care tânjise atâta timp, atâția ani, atâtea minute întregi, atâtea secunde nenorocite…
”Nu te mai las să pleci, acum știu că fără tine nu pot să trăiesc, nu pot să respir, nu sunt om…!”… îl sărută cu toată dragostea ei neprefăcută, cu toată setea neostoită de atâtea veri fierbinți, de atâtea ierni sălbatice, de atâtea nopți ucigătoare care-i arseseră sufletul… ar fi voit să îl soarbă cu totul, odată pentru totdeauna și îi mușcă buzele până la sânge, iar el nu se mai împotrivi, cum făcea pe vremuri, râzând… toată durerea se transformase în dorința nebună de a se regăsi unul în celălalt, iar noaptea se stinse în zorii care le închiseră pleoapele obosite de fericire… mirosul pielii lui își recăpătase consistența și se aprinse în el ca o torță vie.
Era fericită că așteptase, fericită că făcuse pasul acesta, fericită de clipele acelea interminabile, de culori fantastice, vibrante, în mii de nuanțe… Niciun cuvânt, acolo unde vorbea pasiunea, nicio temere, doar senzația binemeritată a împlinirii și o liniște care îi coborâse în fiecare celulă, vindecător, mântuitor. Trăirea supremă mușcase din carne ca un animal flămând și o extenuase… În brațele lui, dormi câteva ore bune, fără să știe de ea… trăise – în sfârșit, respirase – în sfârșit…
În lumina zilei, ceasul înghițea, fără să pregete, oră după oră… din pat, rotindu-și ochii împrejur, se pierdu în amalgamul de obiecte străine, eclectic aranjate, perindă cu privirea rafturile de cărți, șterse fiecare titlu cu o ocheadă atentă, urmări liniile neregulate ale draperiei – ușor nepotrivite în contextul cromatic al camerei… deodată își aminti de faptul că trebuia să ducă fetița la petrecerea de sfârșit de an la grădiniță… să pornească instalația de apă în jardiniere, să îl hrănească pe Max, să nu uite de programarea la dentist a băiețelului, de ședința cu părinții… toate se învălmășiră dureros în mintea ei, slăbită de șocul și bucuria revederii…
… iubitul dormea încet, un ușor murmur îi însoțea respirația, și așa, rezemat cu tâmpla de perna ei, surâdea fericit… Se ridică încet, neștiind încotro s-o ia, nu apucase peste noapte să vadă apartamentul lui în care devenise peste noapte stăpână, își strânse halatul de catifea purpurie peste corpul obosit… în bucătăria albă, mult prea albă, ca un așternut de virgină, cafeaua era deja făcută, mașinăria pornise automat la ora programată, mirosul invadase întreaga locuință, sorbi cu sete două guri – era atât de fierbinte încât îi arse buzele și, devenită brusc greoaie, licoarea i se duse până în ultima celulă din corp, ca un reproș, făcând-o să tresară… era o apă neagră, cu gust de fiere, probabil prea concentrată, adăugă puțin lapte rece ca să îi domolească arsura și privi adânc spre fundul ceștii, interogator, ca și când ar fi fost convinsă că acolo se afla răspunsul…
… își strânse din nou halatul până când răsuflarea aproape i se opri și pe loc își aminti de calmante… avusese palpitații recent și doctorul îi prescrisese două pastile în doză unică zilnică, cu precizarea că era absolut interzis să depășească administrarea fără avizul lui. În baie, paharul de pe etajeră o făcu să își revadă chipul în oglindă și se sperie.
Nu se mai recunoscu… pielea căpătase culoarea nefirească a pustiului, peste ochi îi rămăsese ca un tablou neterminat frământarea ultimelor ore și casa aceasta străină, pe care n-o cuprindea în suflet pentru că nu era a ei, nu fusese aranjată de mâna ei, lucrurile aveau culori străine, reci… prosoapele zăceau în dezordine pe coșul de rufe din care spânzura, în afară, mâneca unei cămăși…
Sprijinită de marginea lavoarului, se simți ușor amețită, dar dădu vina pe noaptea care, desigur, săpase adânc în sufletul obosit. Sorbi din paharul de cristal și apa i se păru foarte moale, ducând pastilele din cutia acum începută spre centrul durerii, în inimă, fără nicio remușcare, fără ezitare, cu gesturi atât de sigure, încât păreau premeditate de multă vreme… în cutie zornăi o singură pastilă, care se rostogoli fără zgomot pe covorașul albastru, din plastic, acoperind cu un sunet mult prea sec neliniștea unui suflet rătăcit…
Undeva, pe stradă, lumea își reluase viața, taxiuri claxonau grăbite, câțiva copii își povesteau, gălăgioși, impresiile din excursia din weekendul abia încheiat, răsărise soarele, departe, și un vânt călduț de mai răsfoia amintiri prin crengile magnoliilor, împrăștiind în aer un parfum discret, suav…
Citiți și Iubire în tăcerea cuvintelor
