,,NU SUNT AICI” („I’m not Here”, 2017)
Uneori nici nu e bine să fii aici, să fii tot sau cu totul aici… riști să fii distrus cu totul sau brusc…
Cred că e mai potrivit să fii în mai multe părți – cel puțin cu gândul, cu sufletul, uneori – deseori cu mintea, chiar dacă ți se va spune că ești împrăștiat/ă… Mai bine așa decât să-ți stea mintea în loc… Îmi place să stau cu ochii în soare sau în lună și stele, nu să fiu lăsată – deși nu e atât de tragic, ci să mă las…
Fizic e la fel de important să nu fii doar aici și acum, să te poți mișca, să călătorești, să aduni tot ce poți cuprinde cu ochii și, iarăși, cu mintea, cu sufletul…
Filmul regizat de Michelle Schumacher pare o reluare a poveștilor de viață care dezvăluie felul în care omul este înlănțuit, marcat și condus să își înțeleagă destinul, să îl accepte, de cele mai multe ori cu mare durere, cu lupte repetate și amarnice.
Actorii, expresivi în arta de a transpune vârstele omului – corpul fragil și cu mișcări timide sau jucăușe al copilului, cel al tinerilor energici și romantici sau aventuroși, apoi ajuns la bătrânețe, cu toate semnele ratării, ale bolii și ale viciilor, sunt J.K. Simmons (Oscar 2015, rol secundar magistral în ,,Whiplash” – senectutea, în acest film), Sebastian Stan (actor de origine română – tinerețea), Maika Monroe (tinerețea feminină atrăgătoare), Mandy Moore (figura maternă, aparent sensibilă), Max Greenfield (tatăl aventurier, dar atent cu copilul, neputincios în fața propriilor greșeli, alegând sinuciderea).
Patul, baia, propria igienă, dar și conștientizarea sfârșitului apropiat sau dorit sau așteptat (implacabil oricum), sugerat prin semnele bolii, dar și prin permanenta tentație a sinuciderii, pistolul, frigiderul și bucătăria, casa familiei care devine casa mamei, apoi propria casă, casa tatălui, cutiile cu amintiri vechi de zeci de ani, sticla cu alcoolul distructiv – inițial respins, apoi tentant, apoi viciu, apoi obișnuință și tovarăș, goliciunea ca sugestie a pierderii, dar și a descoperirii de sine, privirea în oglindă, în imaginea de sine, trecută și viitoare, asociată flashbakurilor și flashforwardurilor (analepse și prolepse), ușile/intrări-ieșiri, liftul, becul/lumina, întunericul, zahărul în exces – semn al unei accentuate carențe afective, jucăriile și jocurile, balanța, judecătorul, procesul și tribunalul, scărița pliantă din ambele case, clubul de stand-up, loc al glumelor în care apar și trimiteri înspre lucruri serioase – inseparabilitatea cuantică, restaurantul lângă care se petrece accidental… toate acestea creează un șir lung de simboluri sau tipare amplu sugestive, cu suprapuneri semantice, cu reluări nuanțate și ancore spre meditație.
E o retrospectivă accentuat subiectivă și introspectivă a vieții aflate la sfârșitul ei, un fel de autocauterizare a rănilor sufletești, pentru a putea să i se redea pe sine sieși…
Oricum, filmul pare un fel de ,,Iona” postmodern, văzut prin ochii celui care predă, explică și recitește an de an textul dramatic sorescian, mai ales în acest context al pandemiei.
Copilul crește înregistrând, trăind profund toate morțile celor dragi lui – a căsniciei părinților, a șoricelului Sylvester, a tatălui (asociată cu prezența lui și cu desenele animate), ajungând un adult însingurat, pradă viciilor și destinului, reușind, prin rememorări succesive, să își încheie existența întorcându-se la momentul în care propriul copil moare accidental, fără să conștientizeze pericolul, dând curs bucuriei de a se juca, fără să fi cunoscut încă toate limitele care asigură cumva existența fizică…
O pisică închisă într-o cutie cu o substanță toxică e, în același timp, și moartă, și vie… E o lege fizică… o superpoziție…
Un paradox al privirii, al viziunii, al minții…
I’ve seen the world fall apart right in front of my eyes
I’m a victim of myself in disguise, disguise
You said we’re not who we were
Part of a heard, part of all the crowd lyin
We’re not who we were but we’ll always die trying#♥♫◙▓†
Un articol de: Teodora-Ioana Coman sau T.-I. C. verbal, sufletesc și mental
Citiți și Când liniștea ajunge teroare
