nu ai crezut
poemele au consecințe
am spus-o am spus
cum inflamează creierii copacilor vorbitori
și-atunci florile aleargă
în fructe
dacă se-ntâmplă să treci pe-acolo îți despică
umărul cuib
de vise îl fac
luciditatea lor taie
precum Ascalon capul
unui balaur obscur
visează ai să-nțelegi
de ce trenul din care sărim uneori
amușină șina de ce
nu pot ostoi setea de viață așa cum
nu poți plimba un copac
în lesă
ce-i e orice vis împlinit dacă nu
o îndrăzneală moartă
eroic
crede-mă
poemele au consecințe
***
orbilor, orbilor, aşterneți oficial
buricele peste poemul acela
e scris în alfabetul lui Loki
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
