Este greu, pare imposibil, dar tocmai osteneala asta superbă face ca totul să continue să se învârtă mereu într-o centrifugă a suferinței și o centripetă a dragostei.
When I look into your eyes
I can see a love restrained
But darlin’, when I hold you
Don’t you know I feel the same?
Because nothing last forever
And we both know hearts can change
And it’s hard to hold a candle
In the cold November rain
Don’t ya think that you need somebody?
Don’t ya think that you need someone?
Everybody needs somebody
You’re not the only one
You’re not the only one
Guns N' Roses - November Rain
Cea mai potrivită stare:
În adâncul sufletului meu, te-am văzut mereu ca pe o lumină în mijlocul celei mai întunecate nopți. Ești ploaia care îmi spală temerile și îmi dă curajul de a visa din nou, chiar dacă, uneori, sufletul meu pare pierdut în furtunile vieții.
Știi, dragostea noastră îmi amintește de o melodie care se naște din tăcere, dar crește până la un strigăt al eternității. Exact așa cum „November Rain” își găsește frumusețea în tristețea melancolică, iubirea noastră e o poveste despre speranță, chiar și atunci când norii par prea grei să-i mai împrăștie soarele.
„Sometimes I feel like I don’t have the strength to go on,” dar atunci te văd – doar un zâmbet, o privire – și totul capătă sens din nou. În ochii tăi, găsesc răspunsuri la întrebări pe care nici nu știam că le am. E ca și cum ai fi sculptat din bucăți de stele și din lacrimi de fericire, creat pentru a mă completa.
Îmi amintesc de momentele noastre împreună, când timpul părea să stea pe loc. Plimbările sub cerul de toamnă, cu frunzele aurii căzând în jurul nostru, fiecare clipă fiind un dans de culori și emoții. Când te țineam de mână, știam că nicio distanță, nicio încercare, nicio furtună nu ne poate despărți cu adevărat.
Dar iubirea noastră, la fel ca și melodia, știe că viața nu e perfectă. Sunt zile când simțim că ploaia din noiembrie nu se va mai opri, când răni mai vechi revin și ne fac să tremurăm. Dar ești aici, iar eu sunt aici – și asta înseamnă totul. Pentru că dacă avem răbdare, soarele va străluci din nou, și chiar și cele mai amare lacrimi vor deveni o poezie a inimilor noastre.
Dragostea mea, te iubesc pentru cine ești și pentru tot ce mă inspiri să devin. Și chiar dacă lumea s-ar destrăma mâine, știu că sufletul meu va rămâne mereu al tău, pentru că noi nu suntem doar o poveste de iubire – suntem o baladă, o simfonie care răsună chiar și în tăcerea universului.
Sub ploaia din noiembrie, te iubesc și te voi iubi mereu.
A ta, pentru totdeauna.
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
