Avem nevoie de continuitate, de repere cunoscute, de sentimentul de familiaritate. E un balast care trebuie menținut în echilibru între aventură și confort, de exemplu, între originalitate și obișnuință, între cunoscut și necunscut, între diversitate și omogenitate.
În Londra lucrurile au căpătat accente extreme. Suflul orașului se schimbă mult prea rapid, e agitație, neliniște, debandadă, sunt prea mulți care se simt străini nu doar de loc cât mai ales unii de alții. Suntem ființe gregare și sentimentale, ne atașăm, or pulsul vieții contemporane, mai ales în marile metropole, clatină și periclitează drepturi și nevoi fundamentale.
Nu suntem făcuți pentru atât de multă ”independență” (care e numele de marketing pentru singurătate) pentru atâtea ”provocări” (nume de marketing pentru lipsa de siguranță și garanții), pentru atâtea amoruri ”casual” (nume de marketing pentru bordelizarea generală a raporturilor sexuale). Cosmetizarea limbajului vizează evitarea producerii panicii imediate sau a revoltei, e o chestie deșteaptă. Toată civilizația utilitaristă se bazează pe strategia de a comercializa până și dizgrația, durerea, plictisul. Odată parfumată și frumos amabalată și sărăcia (de orice fel, inclusiv a inimii) poate părea atractivă. Noua dezordine socială se bazează în mare măsură pe mijloace publicitare și pe producția de fantasme, dorințe și nevoi artificiale, de adicții care dopează individul și îl slăbesc. Orice societate sfârșește prin a-și impune regulile, pentru că supraviețuirea pretinde adaptare.
Nevoile fundamentale sunt ignorate, în schimb sunt cultivate unele-surogat, în așa fel încât omul are impresia că îi e poftă de dulciuri, când de fapt îi e sete.
Nu e surprinzător că s-au înmulțit în marile metropole cazurile de depresie și nebunie de vreme ce nevoile de comunicare, afecțiune, siguranță, consecvență ale oamenilor nu mai pot fi asigurate, când un oraș nu își poate hrăni locuitorii se produce neliniște, panică.
E prea multă provocare, prea multă aventură, prea multă noutate, prea multă tentație, prea multă excitație superficială… Oamenii au nevoie și de ele, dar și de repere cunoscute, de continuitate, de relații stabile, de legături sufletești mai profunde, nu doar de entertainment urban.
Totul e prea casual, se schimba prea rapid, de aici angoasa. Te adaptezi ca să subziști, dar acest iureș te face sa te simți ca în vremea razboiului… Ești un nomad fără voie, un deportat perpetuu.
În zonele în care deja emigrația masivă a produs babilonie, nu recunoști decât locurile, nu și spiritul lor.
Nu mai există acasă. Pe măsură ce aglomerările urbane se amplifică se mărește distanța dintre fiecare și fiecare. Nevoia de spațiu vital se impune în fața celei de intimitate. Dispare intimitatea. Mi se pare revelator faptul că termenul ”partener” se substituie insidios celui de ”iubit”. E o noțiune rece, distantă, ”office”. Partenerii fac în general afaceri împreună. Lumea devine un loc din ce în ce mai ostil implicării sufletești, familiarității, ai parte aproape exclusiv de străini distanți și politicoși.
Bărbații vor să fii bărbată și să ai aspirațiile și tentațiile lor, să guști din ultimele fructe ale decadenței de pe piață: hook-up culture, ierburi fine, ”prietenii” de o oră, locuri de muncă de o săptămână, noi pilule, noi surogate de fericire. Să te lăfăi ca într-un jacuzzi în această mare cursă de șoareci care este omul-independent care trăiește pentru sine, e realizat doar pentru sine și împărtășește cu sine toate bucuriile vieții.
Citiți și Câte ceva despre mitocănie, de aceeași autoare.
