Una dintre cele mai importante figuri literare are contemporaneității noastre este Nora Iuga – cunoscută sub pseudonimul literar al Eleonorei Almosnino.  Născută la  4 ianuarie1931, București,  Nora Iuga este poetă, romancieră și traducătoare din limbile germană și suedeză. Este soția poetului George Almosnino și mama balerinului Tiberiu Almosnino.

Nenumărate premii literare atestă meritele ei autentice în peisajul literar românesc, dar și vastitatea preocupărilor: la 79 de ani, Nora Iuga a devenit cel mai vârstnic blogger literar, în iulie 2010 apărându-i nr. 1 din „Girafa albastră”, o revistă audio-video cu și despre autoare, pe care intenționează să o publice trimestrial. În 2007, a primit Premiul Friedrich-Gundolf, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, o recompensă care se acordă celor care contribuie la răspîndirea culturii germane în lume. În perioada 15 mai 2009–15 mai 2010, a beneficiat de cea mai importantă bursă oferită de statul german unui scriitor străin: Deutscher Akademischer Austausch Dienst (DAAD).

În 17 ianuarie 2017, i-a fost conferitde către președinție  Ordinul Național „Pentru Merit”, în grad de Comandor, „în semn de înaltă apreciere pentru întreaga sa carieră pusă în slujba promovării limbii și culturii literare românești, pentru dăruirea și talentul cu care s-a implicat în promovarea imaginii României în lume”.

    • Ce ciudat, imaginația e ferită de simțul ridicolului. Imaginația este realitatea liberă. Am ales-o pe ea, paradoxal, dintr-o constrângere: numai în imaginație îmi pot sătura toate necesitățile. Uneori seamănă cu amintirea, e o re-creere, e ca o traducere izbutită, dar mult mai încăpătoare, inventează timp, taie distanțe, te lasă să-ți însușești prin propria voință inaccesibilul.
    •  Numai mașina de scris. Numai ea, tastele pe care au trecut alte degete, brațele literelor impulsionate de mișcările gândului, hârtia care se derulează pe car ca o iubire consumată în singurătate, o simt a mea, în ea îmi deșert creierul, fața mea ascunsă poate cea mai frumoasă.
    • Scriitorii sunt păsări rare, așa le place să fie considerați. dar dacă n-ar avea gesturi comune și fiziologii comune, geniul ar rămâne singur în forța de gravitație a altei lumi, ar fi doar o pată neagră în care nu trăiește niciun microorganism.
    • Mi-e dor de un vin. De fapt, nu de vin, de ora aceea albastră care vine tiptil ca un prestidigitator și-mi scoate eșarfe din mâneci și porumbei din sân. Ce teribilă terapie îmi aplic eu scriind. Am învățat de la Goethe. Când vrei să scapi de o iubire scrii o poezie. Mie îmi trebuie un roman.
    • În general nu întreb cum s-au născut ideile, îmi place să cred că s-au născut din neant, așa cum se rupe o unghie sau cum apare o stea din întâmplare.
    • (…) am observat că hârtia pe care scrii este cea mai perfectă ladă de gunoi, tot ce se adună în exces acolo în creier și începe să doară trebuie deșertat. și iubirile dau primele semnalul, eu sunt un balon, un mic dirijabil, când sacii de nisip mă țin pe loc, îi arunc pe rând și mă înalț.
    • În momentul în care îți transformi iubirea în text, realitatea trăită devine derizorie, poate de aceea iubirile artiștilor nu sunt credibile.
    • Eu nu am să uit niciodată cum este când ești îndrăgostit. Eu port starea asta cu mine până la moarte. Poți să fii îndrăgostit singur cu tine în gândul tău. Poți să fii îndrăgostit până la 100 de ani, fără să-l vezi pe omul acela, fără ca el să mai existe pe acest pământ. Am crezut foarte multă vreme că noi ne naștem gata învățați să iubim sau să fim îndrăgostiți. E o diferență clară între îndrăgostire și iubire. Eu prefer îndrăgostirea, starea aceea nebună în care nu mai știi pe ce lume ești, când freamătă totul. Iubirea seamănă prea tare cu prietenia și prietenia se termină întotdeauna cu a fi înșelat.

Cu ce citim poezia

cu sensibilitatea nu
cu inteligența nici atât
cu bunul-gust ai spus și te-ai micșorat
poezia se citește cu ce se scrie:
fața nevăzută a lunii

 

Citiți și un interviu cu Nora Iuga, aici.