n-a mai plouat de ceva spațiu. ultimele picături
le-ai luat și le-ai întins pe sfoara
ce rezema casele noastre.
ai vrea, poate, să strig – iubitule! și să-mi iau
inima de la uscat, să mă-nfășor în ea și să dansez
dansul ploii, ca o memorie cu gâtul tăiat căutând
începutul prin colb. aș stârni răbdările să ajungă
la o-nțelegere, un tratat de neagresiune semnat
cu o mașină de pompieri pe cel mai scurt traseu
între două orașe în lacrimi.
n-a mai plouat.
lumina se descheie la sânge și lasă-n
cădere să i se vadă
coapsa.
plouă.
foto sursa
Citește și unora (nu) le-ngădui
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
