”S-ar putea să aduc armonia între oameni prin muzica mea.”

Nat era băiatul cel frumușel, dar puțin timid, despre care aflase tot cartierul după ce  învățase să cânte la pian în biserică, acolo unde mama lui, Perlina, făcând parte din corul bisericii baptiste, avea acces la instrumentele muzicale cu care acompania predicile reverendului Edward Coles… Îi fusese ușor să capteze esențele și să facă legătura între ele: ”Sunt un interpret de poveşti. Când cânt e ca şi cum aş sta la pian şi aş povesti basme”. Copilul, pe lângă talent, avea și un simț al premoniției înnăscut: „Noi suntem o familie săracă?”, a întrebat, iar mama sa i-a răspuns, fără să ascundă nimic din adevărul crud al situației lor – familiile de culoare erau marginalizate la vremea aceea, mai cu seamă în Chicago, oraș monden: „Da, suntem!”… „Suntem săraci, săraci, săraci?”, a insistat micuţul Nat… „Da, suntem săraci, săraci!”. Nathaniel Adams Coles, născut pe data de 17 martie 1919, în Montgomery, Alabama, nu s-a înfricoșat deloc, pentru că avea conștiința nașterii sale sub o stea norocoasă: „Lasă, mamă, într-o bună zi, numele meu va străluci şi nu vom fi săraci!”.

Cele peste 100 de piese și mai mult de 20 de albume l-au consacrat într-o perioadă relativ scurtă, deși avea ”dezavantajul” originii sale din lumea celor de culoare și trebuia, în plus, să facă față competiției cu Frank Sinatra, Perry Como și Dean Martin, deja în vogă…

Sunt un interpret de poveşti. Când cânt e ca şi cum aş sta la pian şi aş povesti basme.

„Eddie Coles Solid Swingers”, trupa de jazz pe care o fondase împreună cu fratele său, basistul Eddie Coles, a fost o rampă de lansare pentru cântărețul care a înțeles că lumea scenei era locul pentru el și că merita orice sacrificiu, indiferent dacă era vorba de nopți nedormite sau de teroarea de a fi răpit, așa cum se întâmplase o dată, în 1956, în timpul unui concert, într-un soi de atentat pus la cale de membri ai Consiliului pentru Cetăţenii de Culoare Albă din Nordul Alabamei, din motive pur rasiste. Nu s-a putut compara acea rană provocată de căderea capacului de la pian care aproape i-a zdrobit spatele cu neliniștea de a fi fost permanent vânat… Ajunsese deja al doilea ca popularitate, nu numai în America, ci în întreaga lume, desigur, după Frank Sinatra, începuse să joace în filme, era primul afro-american cu un show la radio și, apoi, cu propriul show la televiziune…

Sunt muzician din toată inima. Ştiu că nu sunt într-adevăr cântăreţ şi nu pot concura cu cântăreţii adevăraţi.

Dar cânt, pentru că publicului îi place.

Și cu toate acestea, continua să fumeze trei pachete pe zi, ca să păstreze inflexiunile ”răgușite” ale acelei voci inegalabile, de neuitat… Regele Cole nu prevăzuse, în mirajul succesului său nelimitat, că s-ar putea îmbolnăvi…

A murit de cancer, pe 15 februarie 1965, la spitalul Saint John din Santa Monica, California. Ultimul hit al carierei sale a fost „Those Lazy-Hazy-Crazy-Days of Summer” (1963). Era atât de îndrăgostit de viață, de muzică, de scenă, iubea cu atâta ardoare jazzul, tangoul, teatrul, încât se credea imun la orice boală, mai ales că deprinsese cea mai importantă lecție a vieții: „Cel mai bun lucru pe care îl vei învăţa vreodată este să iubeşti pentru a fi iubit”, spunea romanticul Nat, cel care a cântat-o pe Mona Lisa cu atâta grație că am putea presupune că ea s-a întrupat din nou, născută din cântecul pe care puțini știau să-l moduleze așa cum o făcea el, artist în rubato, acea tehnică dificilă care se referă la capacitatea de a ridica vocea în ritm rapid şi apoi de a o coborî foarte încet. Nu putem decât să-i ascultăm muzica, ea nu poate fi descrisă în termeni abstracți, așa cum nici atingerea voalurilor de mătase nu poate fi închisă în cuvinte cu sonorități străine.

Artist complet, Nat King (Regele) Cole e acea întruchipare a muzicii sferelor, cu care își petreceau zeii clipele desăvârșite, atunci când plăsmuiau muritorii care să le ducă mai departe harul.

Natalie Cole, fiica sa nu mai puțin celebră, a moștenit de la tatăl ei forța vitală pe care a simțit-o și cultivat-o în lumea artei: „Mă simt foarte apropiat de muzică, mărturisea Nat King Cole într-un interviu publicat de revista Ebony. Cred că asta îmi doresc, să fac o muzică a sufletului. Ştiu că momentan nu sunt un adevărat artist şi nu pot concura cu adevăraţii artişti, dar mă voi strădui să mă fac plăcut publicului. El este cel care te alege şi care îţi cumpără muzica. La un moment dat am să înţeleg mesajul pe care mi-l transmite această artă. Trebuie să-l înţeleg pe deplin”.

Și cum altfel s-ar fi putut apropia măcar de eternitate?

Nat King Cole, O moarte prematură

Citiți și I hate you then I love you