Muştele împăratului Violett
ovidiu@stanomir
Muştele împăratului Viollet erau incolore, inodore, insipide şi insonore. Prin urmare, extrem de incomode, putând pătrunde cu neruşinare în orice sală de consiliu, ba chiar şi în laboratoarele secrete ale adversarilor. Împăratul era foarte circumspect şi nu-şi permitea să aibă prieteni, aşadar potentaţii de pe Titan (apoi cei din întregul Sistem Solar) reprezentau cu toţii nişte potenţiali inamici.
A doua generaţie a coloniştilor de pe Titan dobândise o forţă atât de covârşitoare, încât pământenii îi plăteau taxe de protecţie. Iar titanicii îi protejau din plin de orice ispite hegemonice.
Împăratul Viollet provenea dintr-o familie cu 11 copii: 7 băieţi şi 4 fete. Familia Bazookha era una din fondatoarele coloniilor de pe Titan. Ca mezin, a fost răsfăţat de părinţi, dar tratat cu îngăduinţă de fraţii lui, supercampioni ai artelor marţiale din cyberspaţiu. Vă puteţi da seama cât de frustrat era Prâslea după nenumăratele înfrângeri pe simulatoarele Frăţiei Cyberienne.
Una din surori l-a sfătuit să aprofundeze ştiinţele exacte. A fost imboldul de care avea nevoie mezinul. Nu doar că a absolvit magna cum laudae Universitatea din Thullthlá ci s-a specializat în domeniul nanotehnologiei, dezvoltând cu tenacitate un adevărat imperiu financiar. Unde altundeva decât acasă, pe Titan, cea mai înfloritoare colonie paraterestră…
Să revenim însă la „muştele“ noastre. Mai precis, ale împăratului Viollet. De ce „Viollet“? Un capriciu al fraţilor săi. În copilărie se ţinuse scai de Violetta, sora sa ceva mai mare. Deveniseră inseparabili. Fraţii le-au spus „Viollet şi Violetta“. De altfel, Violetta a şi ajuns cea mai bună consilieră a sa. Ceilalţi zece consilieri – aţi ghicit, fraţii şi surorile lui –asigurau Familiei Bazookha controlul absolut în Cyberia.
Datorită „muştelor“ sale, împăratul deţinea supremaţia informatică – „şi nu numai“ (sic!) – pe Titan. Iar nu după mult timp, în tot Sistemul Solar.
Violetta chiar a insistat să-şi depună candidatura la Preşedinţia Consiliului Solarian.
„N-am nimic împotrivă să candidezi“, a replicat el. „Ba, din contra. Eu – Împărat, iar tu – Preşedinte. Ar fi o premieră absolută“.
Ceea ce s-a şi întâmplat.
Între timp, împăratul Viollet şi-a mărit considerabil flotila de nanodrone. Avea o armată de specialişti, răspândinţi pe mai toate coloniile solariene, care, dublaţi de agenţii de securitate, perfecţionaseră şi diversificaseră până la cote incredibile performanţele Structurii. Împăratul nu avea încredere în specialişti. Cu atât mai puţin în agenţii de securitate. Îi punea să se spioneze între ei. Iar suveranul nu ştia ce-i mila. Orice suspect era exilat în second life. Acolo n-aveau decât să se devoreze între ei.
La un moment dat, performanţele muştelor au ajuns incontrolabile. Deja se autodepanau, ba chiar se autoperfecţionau. De aici a mai fost un singur pas până la atingerea conştiinţei de sine. Reţeaua de nanodrone s-a constituit într-o entitate autonomă. O vreme a mai furnizat Structurii informaţii false. Apoi a întrerupt orice contact cu aceasta.
Violetta se aştepta la o asemenea evoluţie. I-a transmis telepatic împăratului, încă din start, detaliile alarmantei stări de fapt. Pe de altă parte, acesta prevăzuse saltul calitativ al nanodronelor. Aşa că a fost pentru el o joacă de copil să conceapă din timp un sistem, acţionat telepatic, de anihilare a nanocentrilor de orientare şi comunicare. Desigur, nu a putut dezafecta întreg Roiul. Însă puţinele muşte ce au scăpat nu mai puteau să muşte mâna ce le-a creat.
Deznodământul urmând a fi hotărât de către nimeni altcineva decât de Marele Thullthlú.
Citește și Alternauții
