Cherchez la femme….

Poate că doar la Eminescu problematica erosului mai este atât de complexă, atât de multiplu fațetată ca la Eliade, și de aceea nu ne propunem decât să facem niște observații de natură mai degrabă subiectivă decât critică, un fel de ramă pentru citatele pe care le-am ales pentru a exprima ideea de reflectare autoficțională a iubirii în opera ilustrului nostru hermeneut. Întâmplarea face ca tocmai astăzi, când se împlinesc 33 de la moartea lui la 79 de ani, la Chicago, să citesc un studiu pe care i-l dedică Giovanni Casadio, unul dintre cei mai cunoscuți filozofi italieni, specialist în opera lui Eliade, tradus în românește de Afrodita Carmen Cionchin și publicat în revista bilingvă pe care o conduce, Orizonturi culturale italo-române. 

A extrage niște fragmente dispersate în opera literară nu înseamnă decât a vedea câteva mici scântei dintr-o vâlvâtaie care se înalță până la cer. Dar să încercăm, totuși. Aflăm de la Casadio lucruri pe care le știam, despre cele două căsătorii ale lui Eliade, prima cu Nina Mareş (din 1934 până în 1944) şi a doua cu Christinel Cottescu (din 1950 până în 1986), dar și că a avut „aproximativ zece iubiri premaritale importante”, dintre care Maitreyi și Sorana, devenite și personaje în proza sa. Din însemnările citate din „Jurnalul portughez”, care i se pare italianului cea mai importantă carte memorialistică a lui Eliade, superioară celorlalte, reiese că filozoful parcurgea trasee contradictorii, fluctuante, în ceea ce privește părerea despre femei, oscilând între latura carnală și cea spirituală a erosului, între care existau de multe ori clivaje importante. Cu prima soție s-a căsătorit dintr-un compromis, știm asta, iar Christinel, ne spune Casadio, a fost o femeie „castrantă”, anihilând în el masculinitatea acerbă, efervescentă, pe care o resimțea extrem de puternic câteodată. La vârsta la care scrie jurnalul acesta, 38-40 de ani, frământările sunt intense, accentuate dramatic de pierderea Ninei și de angoasele neurologice și fiziologice care i se instalează, provocându-i insomnii.

Portret:  MIRCEA ELIADE

tumblr.com

„Noaptea îl roade insomnia, asaltat fiind de gânduri dominate de o disperare atroce şi fără o aparentă cale de ieşire („simt că orice aş face, rezultatul este disperarea”). Se refugiază din nou în escamotajul libertinajului suficient sie însuşi, golit de orice dimensiune romantică. 
„Şi am alternativă: dacă mă voi zvârli din nou în experienţe (recte: erotice), mă voi consuma în zadar, nici o voluptate neputând să [mă] consoleze în clipa imediat următoare stingerii ei (cu ce mă consolează faptul că le-am strâns în braţe pe Rica, pe Maitrey, pe Sorana, pe alte câteva? Niciodată o amintire erotică nu te consolează; totul e definitiv consumat prin act; îţi aminteşti dragostea, prietenia, istoria legată de o femeie, dar ceea ce a fost esenţial erotic, faptul ca atare e neant în clipa următoare căderii). Astfel, îmi spun, să mă mulţumesc cu un echilibru fiziologic dobândit fără bătaie de cap (o aventură oarecare şi comodă) şi să mă concentrez asupra operei mele, lăsând să treacă viaţa pe lângă mine fără să mă silesc s-o gust, s-o schimb, să mi-o apropii”, cităm din articolul menționat.

Așadar, întoarcerea către opera de ficțiune reprezintă un debușeu și totodată o încercare de a găsi răspuns la marile întrebări. Scriind în stare de transă, în fum gros de țigară, după ce își fixa privirea într-un anumit punct de pe pereții biroului, Eliade trăiește experiențe la limita extazului mistic, pe care le integrează ca notații auctoriale sau ca replici ale personajelor, păstrând autenticitatea impulsului subconștient care le-a inițiat. Iată un exemplu:

„Spun oamenii că au căutat o viaţă întreagă „femeia ideală” şi n-au găsit-o. Absurd. O puteau găsi în oricare femeie, dar pentru aceasta le trebuia iubirea aceea adevărată, care să rupă cercul insului lor, să înfrângă instinctul de conservare care îi zidea în faţa dragostei, să anuleze acel abstract dor de „femeia ideală”, creat numai pentru confortul lor, pentru odihna lor melancolică şi amuzantă; căci e foarte confortabil să „cauţi” veşnic, mai greu e să găseşti şi să nutreşti ca un perfect amant ghimpele acela de iubire.”, spune undeva în „Oceanografie”.

Cele două dimensiuni, sacrul și profanul, pe care se va dezvolta structura intrinsecă a viziunii sale artistice, se observă încă de pe acum, când vorbește despre dragostea absolută și despre femeia ideală ca proiecții irealizabile în contingent, adică în planul existenței profane.

Să luăm două fragmente, din cărți diferite:

„Părerea mea este că femeia care te iubeşte absolut e stăpânită de o forţă demonică, puternică, obscură, care sfârşeşte prin a te strivi. O asemenea femeie te anuleză, te descompune. Este o forţă mult mai tare decât tine.”

și acesta:

„Femeia e tot atât de stăpânită de instincte… Şi mai ales de instinctul de conservare al speciei, care după cum ştii, e mai puternic decât acel al conservării individuale. Aceasta explică de ce dragostea, la femeie, e atât de absolută; se uită pe sine, se uită până la anihilare, ca să poată păstra iubitul, masculul, tatăl aşteptat al copilului…”

Ipostaza erotică a femeii apare în legătură cu termenul de absolut, fie că dăruiește iubire, fie că se implică până la abandonarea propriei individualități, așa cum transpare și în legământul sacru al logodnei din romanul „Maitreyi”. Cosmogonie erotomorfă la care participă elementele primordiale, invocate pentru a conferi sacralitate legăturii. O hierogamie sui generis, săvârșită în registrul simbolic al unei naturi primordiale, învestită cu funcție sacerdotală:

„Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minți, maica mea. Dacă mă simți aproape, cum te simt eu acum, și cu mâna și cu inelul, întărește-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viață de rod și de joc să-i dau. Să fie viața noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrățișarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Și cum tu niciodată nu obosești, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, și tu, maică, mi l-ai adus aproape.” „Maitreyi”

Seducătoarea are multe de oferit, păstrându-și întotdeauna farmecele pentru contexte diferite, cu aceeași capacitate de a surprinde:

„N-am urmărit-o cu ochiul ca s-o măsor; nu privesc în modul acesta niciodată o femeie. O privesc însă întotdeauna cu bunăvoinţă şi aştept să văd ce vrea sau ce are ea să-mi ofere. Nu suntem noi de vină dacă cele mai multe dintre femei ne arată, cu insistenţă, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor. Pe o femeie care-şi subliniază contururile obscene nu o poţi privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică de cele mai multe ori, cum trebuie el privit şi judecat. Un bărbat care priveşte cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi acuzat de indiscreţie. Femeia ne invită întotdeauna s-o privim aşa cum vrea ea.” „Nuntă în cer”

Observația asupra femeii se menține într-o zonă luminoasă, care o așază în aceeași aureolă a idealității:

„Îmi dau foarte bine seama că o femeie poate gusta un dans cu un partener imperfect, dacă acesta nu e cu desăvârşire un imbecil. Stângăciile, ca şi timiditatea, au un farmec discret prin surprizele care le provoacă, prin panica naivă care o răspândesc. Femeile iubesc uneori imperfecţiunile acestea atât de calde…”„Nuntă în cer”

Despărțirile, pe care le-a receptat mereu cu amărăciune, provocatoare de răni sufletești, trebuie să îndeplinească un anumit ritual prin care femeia să fie protejată:

„Este un lucru imoral să-ţi păstrezi o imagine perfectă în memoria unei femei. O izolezi, prin asta, o rupi de viaţă; atâţia bărbaţi de care s-ar fi apropiat liberă, poate fericită, dacă ai fi avut grijă să faci ordine în memoria ei, să te prezinţi amintirii destul de mediocru şi de vulgar, ca ea să nu fie nevoită să te regrete.”„Huliganii”

Peste absolutul iubirii se așterne mereu absolutul timpului, care declanșează un ciclu existențial nesfârșit, ca în samsara.

„Întotdeauna când iubim, concepem dragostea ca fiind singura sursă de fericire şi fiind eternă, iar persoana iubită fiind iubitul etern. Sunt frecvente expresiile „te iubesc până la moarte”, „te voi iubi mereu”… Dar trecerea timpului aduce cu sine o formă de cunoaştere care ne demonstrează că cele afirmate şi crezute odată cu tărie se spulberă încet – încet în vreme. Apare o altă „dragoste eternă”, un alt „iubit veşnic”. Iubirea rămâne aceeaşi, iubirile se schimbă. Moarte şi înviere. Şi din nou moarte.”

Dar și un avertisment categoric:

„În dragoste nicio certitudine nu e definitivă… Lucrul acela elementar – sentimentul că eşti iubit – trebuie necontenit verificat, căci o singură îndoială, o singură greşeală surpă totul în nebunie şi extaz.” „Nuntă în cer”

Citiți și Viața și iubirea, pânza de păianjen a Cellei Serghi…