Cruzimea vieții are un singur remediu autentic- dragostea. E ecusonul pe care i l-aș da cărții SCRISORAR, de Mihail Şişkin (59), considerat a fi cel mai important scriitor rus al vremii.

Cărțile care mă aleg, mă atrag și mă uimesc așa cum mă uimește un câmp plin de lircurici noaptea. E o magie dăruită mie, simplu, inedită de către viață- felul asta, al cărților, de a mă alege, de a-mi ieși în întâmpinare e colosal.

E fain să fii ales de stări, de oameni, de viață, dar fulminant e când te aleg scrierile și romanele autorilor, fix în momentul în care ele reverberează cu ceea ce tocmai trăiești în viață. Rămân mereu uimită de această coincidență inedită care mi se întâmplă.

Șă mă bucur, și mulțumesc.

Și, mai presus de toate, împărtășesc.

Fiindcă minunea romanelor și a scriitorilor care vin în calea mea trebuie împărtășită.

O carte cu scrisori, scrisori de dragoste pe care astăzi… cine le mai scrie… de mână?! (E ca o reîntâlnire cu ceea ce am fi putut fi și am fost, cu toții, demult. Acea perioadă în care scrisul de mână era ca o continuitate a personalității noastre, extinsă pe foi, trimisă în lume, tăcută și totuși atâta de puternică. Inima noastră își așază pulsiunile pe foaie, sub formă de litere scrise de mână- impuls de gând și de trăire. Oare oamenilor de azi nu le e dor să scrie ?!)

Doi oameni la capete de lume, separați de război și vicisitudinile vieții și totuși, conexiunea lor e atâta de puternică, trece de granițele distanțelor umane, trece dincolo de spațiu, timp, piedici. SCRISORAR e o carte care surprinde și extaziază. Puritatea felului în care e scrisă, durerea ce sucombă speranța vieții și iubirea care o readuce și o reînvie.

Fenomenală carte. Și aflu despre ea, întâmplător, în cel de-al 36-lea an al vieții mele.

Fiindcă acum a vrut să mi se arate .

Vă las mai jos niste citate din carte si sper să o cititi si voi. E vindicativă, e curativă și aduce multa speranță. E o carte frumoasă, cu înțelesuri adânci, ce te extaziază, te îndurerează și apoi îți aduce seninătatea pe chip, o seninătate ce doare.

„Cu cât ești mai mult departe de mine, cu atât devii o parte mai mare din mine. Uneori, nici eu nu mai înțeleg unde începi tu și unde încep eu”.

*

„Știu că exist, dar am nevoie tot timpul de dovezi, de atingeri. Fără tine sunt o pijama goală aruncată pe un scaun. Numai din cauza ta au început să-mi fie dragi mâinile mele, picioarele, trupul, pentru câ tu l-ai sărutat, pentru că tu îl iubești.”

*

„Dar ştii ce se va întâmpla dacă numărătorul ăsta stelar de afară va fi împărţit la numitor?O jumătate a universului la cealaltă?Voi rezulta eu. Şi tu alături de mine.”

*

„Stau aşa sub universul acesta, respir şi mă gândesc: uite, pur şi simplu, se pare că luna poate să-l facă pe om fericit. Iar eu am căutat atâţia ani dovezi ale propriei existenţe! Ce prost imposibil mai sunt, Saşka!
S-o ia dracu’ de lună! Să le ia dracu’ de dovezi!
Saşka mea dragă! Ce nevoie de dovezi ale existenţei mele îmi mai trebuie, dacă sunt fericit din cauza faptului că exişti şi mă iubeşti, şi că citeşti rândurile acestea!”

*

„Tare aș vrea să mă lipesc de tine și să povestesc ceva stupid, stupid, drag, drag.”

„Lucrurile cele mai simple te pot face să mori de fericire.”

*

Citim despre această carte numai lucruri excepționale, dacă mai e nevoie să ne convingem: „Începutul acestui roman […] este de o frumuseţe care îţi taie răsuflarea. Am putea crede că citim corespondenţa dintre Virginia Woolf şi Robert Musil.“, titrează Le Figaro.

„În timp ce autori precum Sorokin sau Pelevin distrug în mod voit tradiţii scriitoriceşti existente, Şişkin urmăreşte să-şi însuşească şi să dezvolte tradiţia literară. El compară istoria literaturii ruse cu un copac al cărui trunchi creşte din traducerea slavonă a Bibliei, trece prin cronicile Evului Mediu şi ajunge până la marile romane ale lui Turgheniev, Dostoievski şi Tolstoi, formând o coroană ce se ramifică în secolul XX. Autori precum Platonov reprezintă astfel crengile geniale, dar neproductive. Şişkin îşi stabileşte modelele literare în operele lui Cehov, Bunin, Nabokov şi Saşa Sokolov.“ (Neue Zürcher Zeitung)

„Mereu se va găsi un om care  […] va condamna lumea la trăirea infinită, ciclică a aceleiaşi vieţi, la înviere şi moarte şi din nou la înviere. […] Omul acesta se numeşte Mihail Şişkin, el trăieşte în Elveţia şi, evitând limba nouă, scrie în rusă aşa cum nimeni din Rusia nu mai scrie. Nu e uimitor că e comparat cu Saşa Sokolov şi cu Nabokov. E uimitor că i se dau premii.“

Și încă ceva, dacă „v-a prins” lectura din Șișkin, ca să pătrundeți mai ușor în spatele cortinei de litere a cărții:

 „- Credeţi că dragostea aceea duioasă, dependentă de simplitate şi firesc pe care o surprindeţi atât de bine în „Scrisorar“ i se mai potriveşte omului modern, consumerist, legat de tehnologie şi din ce în ce mai străin de rădăcini, de natură, de celălalt?
 – Bună întrebare. Dar cum poţi compara dragostea descrisă în literatură şi sentimentele oamenilor vii? Omenirea iubeşte la nivel nonverbal. Când a apărut iubirea şi când a apărut limbajul? Care a fost primul? Mii de generaţii au fost mistuite de pasiuni, şi nu există limbă în care cuvintele să le exprime. Şi e puţin probabil ca puterea iubirii să depindă de epocă sau de dispozitivele tehnice. Dragostea care pune stăpânire pe om este întotdeauna aceeaşi şi va fi întotdeauna aceeaşi – cea mai puternică forţă de pe pământ. Doar descrierea iubirii în literatură se schimbă. Dar arta cuvintelor este o realitate diferită. Aceasta este o încercare de a invoca puterea însăşi prin cuvinte. Aşa cum şamanul invocă forţele care se află în ceruri şi în fiecare dintre noi. Dacă şamanul este autentic, atunci această unire a cerului şi a inimii se petrece. Ele vin din poeziile lui Brodsky, Tyutchev, Arseny Tarkovski. Adevărul este că ei se învârt în mine, ca mantrele.(…)”
Interviul complet aici.

La bună lectură, lume!

 

De aceeași autoare, citiți și Am demarat