Imboldul de a îi controla pe ceilalți nu e câtuși de puțin o formă a puterii ci o dovadă a lipsei ei, a incapacității de a te descurca autonom în relații, e o încercare de a îi aservi, deci o formă de tiranie. Tiranul  nu e nicidecum un om puternic. După cum nu e nici hărțuitorul.

Am să evit termenul de infantilism pentru că, fiind prea uzitat, a devenit gratuit, s-a pietrificat, nu prea mai comunică. Dar e o formă de neajutorare și inadaptare în pornirea manipulatoare sau de condiționare prin șantaj, auto-victimizare, revoltă sau intimidare, insultă, micro-abuz, presiune.

E abolut legitimă nevoia de a te întâlni cu un seamăn, cu cineva cu care ai afinități reale – nu doar la nivel de gândire și idei căci asta e complet irelevant – dar din păcate nu e ușor de găsit. Nu trăim toți pe aceeași orbită și în aceeași realitate.

Pe de altă parte nu, nu e cazul să te ia altul complice la ce i-ar conveni lui dacă tu spui NU. Nu are nimeni dreptul să îți definească ție condiția, sentimentele, dorințele, intențiile, să îți pună la îndoială puterea, să încerce să îți slăbească voința, să îți sugereze CE ar trebui să simți sau în ce ar trebui să te transformi. Cum ar trebui să fii. Nu are nimeni dreptul să ia decizii în locul tău. Da, sigur, toți avem dileme, toți ne aflăm la niște răscruci, când și când. Dar nu se cade să forțeze nimeni alegerea doar pentru că îi e convenabil.

Manipularea se întâmplă uneori semi-conștient, cu voie sau fără de voie… Victimele manipulării sunt cei mai pasibili să se învețe cu strategiile.

Inspirați de abuzul la care au fost supuși în familii, în școli și în mediile academice și de metodele de îndoctrinare cărora le-au fost cobai – supraviețuitorii unui sistem formativ machiavelic propagă în lume moștenirea, ce să facă? Au deprins toate tertipurile de bullying educațional. Știu să predice la mica, marea intimidare, să facă prozelitism, să condiționeze prin intimidare, să corupă, să smulgă ”declarații” favorabile și semnături. Orice încercare de convertire e un act exploatator. Dealerii de droguri au maniere umane prin comparație cu meșteșugarii unor discursuri totalitare care desființează cu ură proletară orice tip de experiență, de trăire umană, de dorință sau aspirație care nu cadrează cu interesele, viziunile și reperele lor, cu lumea în care trăiesc ei interior.

Procesul de manipulare prin ideologizare e cel mai răspândit acum. Mai ales că sentimentele s-au cam evaporat. Acolo unde nu sunt legături de suflet, șantajul emoțional nu prea ține.

Micul tiran încearcă să răstoarne reperele și valorile celuilalt sau să îi ridiculizeze dorințele, să îi dărâme zidurile realității proprii. Îi ia în derâdere speranța, buna credință, stima de sine. Sigur că se poate rezista la așa ceva, categoric. Întotdeauna se poate rezista dacă știi cine ești, ce vrei să trăiești și cât de ancorat ești în noțiunea proprie de libertate, de bunătate, de autenticitate, de iubire….

Sunt semi amuzată, semi oripilată de acei manipulatori foarte vigilenți să nu le casă în plasă unora asemeni. Aud câteodată jelindu-se câte o victimă închipuită a partenerului decretat ”dictator”:

– Vrea în permanență să știe ce e fac, cu cine mă văd.

– Poate nu are încredere în tine.

– Păi nu e normal să mă controleze. Fac ce vreau, când vreau, sunt adult.

Nu. Nu e așa. E pe dos. Doar un copil e iubit necondiționat de părinți, doar un copil poate face ce vrea, când vrea, fără consecințe.  Sigur că o relație nu e un angajament de serviciu, nu e contractuală, dar presupune împlinirea reciprocă a nevoilor și dorințelor, presupune o legătură echitabilă, rezonabilă, iar o legătură impune o libertate responsabilă. O relație liberă nu înseamnă implicit libertină.  Sigur că există nenumărate formule în care se poate conviețui, consimțite de la început.

Dar ce cauți tu, ”libertin” să îi IMPUI cuiva care nu e așa – prea puțin importă din ce motiv – să se adapteze la felul tău de a fi? Dacă îi spui, onest, de la început: ”nu vreau nici un angajament sufletesc, nimic asumat, nimic profund, vreau doar un partener de joacă” iar respectivul / respectiva acceptă, preabine…

Dar dacă joci la cacialma, dacă profiți de speranțele și așteptările celuilalt, dacă te prefaci că ai fi deschis și dispus la ceva mai mult și, deîndată ce simți că se implică, schimbi regula jocului se numește manipulare ordinară.

De asemeni tentiva isterică de a pretinde că ”joaca și doar joaca” e libertate, că singurul mod în care se poate relaționa ”just” e al tău, e act de teribilism și tiranie.

Cu cât omul se simte mai ”cu musca pe căciulă”, cu atât e mai îmboldit să se achite în ochii proprii găsindu-și pereche, semeni, a-semeni.

Tot ceea ce un ins își reprimă, refuză să admită că e, că simte, că își dorește, că îi vine sau nu îi vine, tot ce respinge sau nu tolerează, ajunge să condamne în comportamentul celorlalți. N-ar fi o problemă dacă s-ar opri aici.

Ce e supărător, e când te vezi încolțit de un individ care vrea cu tot dinadinsul să te supună la același abuz la care se supune și pe sine, să îți impună viziunea lui, să te ia prizonier în universul lui, să facă din tine seamăn, să te convertească la ”singura cale”. Adică la stresul și tulburarea și frustrarea lui de zi cu zi.

Un om fericit n-are treabă cu convertirea, nu de alta. Nu îi trebuie prozeliți. Nu se simte într-atât de singur sau de nesigur pe busola lui, pe valorile lui, pe vederile lui ca să aibă nevoie de întăriri.

Cumva fericirea e singura stare stabilă și auto-suficientă, omul fericit n-are nevoie de nimic, ca în basmul cu ”cămașa” lipsă.

Ori, micul despot de la colțul străzii, micul prădător de cartier, are nevoie de un altul sau de mulți alții ca să poată supraviețui. Cu cât omul se simte mai slab, mai neîncrezător în sine, mai speriat, mai obidit, mai ne-demn de iubit, cu atât are nevoie de mai mulți ”servitori”. Practic, ce vor acești oameni este să deturneze natura celuilalt sau voința celuilalt sub paravanul predicilor despre libertate.

În România problema de fond e abuzul. Această continuă insultă a ”felului de a fi diferit” și încercarea mai mult sau mai puțin subtilă de a converti, de a ”educa” prin intimidare, umilire, șantaj, exploatare, instrumentând frica, rușinea și vinovăția.

Am trăit mult în occident și n-am văzut așa ceva pe-acolo. Fiecare admite diversitatea respectuos. Nu există pretenția de ”superioritate” sau ”corectitudine” a unui mod de viață.

Nu există să se apuce careva să predice credința sau necredința, romantismul sau pragmatismul, religiozitatea sau ateismul, monogamia sau ne-monogamia ca norme de bună purtare  și să nu se compromită social per toujours. Orice apucătură totalitară în gândire este dezavuată.