Ștefana Dicu

Într-o noapte cu vânt puternic, în care vuietele aerului violent sunau în fereastră asemenea urletelor unor canibali, în care crengile copacului din fața acesteia se loveau diavolesc de sticla ei murdară, în jurul orei doisprezece primesc un mesaj pe messenger: “Aylin a plecat de tot în Turcia. N-am vrut…M-am gândit…dar nu pot. Pune-ți ceva pe tine, cheamă un taxi și vino aici”. Nu era nevoie de semnătură.

M-am aruncat din pat în picioare. Plapuma am aruncat-o pe jos. Laptop-ul de pe ea a plonjat pe pardoseală. Mi-am aruncat tremurând pijamaua de pe mine și am fugit spre duș. M-am spălat cu viteza luminii. Tremuram și-mi clănțăneau dinții în gură. Nu mă gândeam la nimic. Îmi golisem mintea total de frică să nu ezit și mi-am invadat întreaga ființă cu emoție. Lenjeria intimă aleasă din instinct era roșie și dantelată. Mi-am pus deasupra o rochie roșie mulată, cu decolteu transparent pe jumătate. La urechi mi-am pus cercei clips cu piatră roșie strălucitoare. Mi-am tras o linie cu tuș tăciune la ochi și mi-am înmuita buzele în luciu roșu aprins. Amintindu-mi că nu mi-am pus dresuri, am scos din sertar în grabă o pereche, cu model, și-am fugit într-un suflet spre ușă. Am chemat un taxi, am tras din cuier de mânecă un sacou negru cambrat, pe care l-am așezat deasupra rochiei și când să ies din casă am realizat că eram în papucii de casă, pufoși, de pluș, cățel și că uitasem de parfum. Am alergat într-un suflet în cameră, înșfăcând sticluța cu parfum dulce de vanilie, pulverizând jeturi consistente din lichidul uleios pe curbura grumazului, după care, întorcându-mă la ușă, mi-am strecurat picioarele în pantofi cu toc cui de lac negru. Am încuiat ușa val vârtej. Privind spre scări, mi-am scos pantofii stileto din picoare, și-am țopăit până jos în tălpile goale, protejate doar de ciorap. În fața scării mi-am îndesat pantofii la loc și-am alergat strâmb și chinuit către taxi. I-am dat adresa. Mii de melodii îmi cântau în minte sincron. Mii de lumini calde de apus parfumat defilau prin fața ochilor mei. Toate contururile din jurul și din interiorul meu se amestecau într-un creuzet țesut din patimi, zvâcniri și sânge fierbinte. Îl iubeam. Îl iubeam de-atunci de când mă hotărâsem să-l urăsc.

Ajunsă în fața scării lui, am rămas pustie pe trotuar. Toate acele emoții deveneau acum spirite malefice, corbi croncănitori și negri ce-mi ciopârțeau leșul viu. Să urc, să nu? Telefonul mi-a piuit. Era el: “Tastează codul ******. Interfonul se deschide automat.” Sub imperiul luptelor ce se dădeau în mine am hotărât să mai aștept. M-am așezat pe vine în fața ușii scării de bloc, numărând asemenea unui psihopat oile pe care le aduceam în gând, noaptea, să sară gardul, atunci când somnul nu mă găsea. Un nou sunet m-a anunțat că am un alt sms: “Te văd pe geam. Râd și câinii vagabonzi de tine. Urci sau nu… Eu nu cobor.”

Îl iubeam și-acum realizam că-i iubeam cinismul, detașarea, lipsa de poezie și romantism. Cu ochii-n fereastra lui întunecată de la care mă privea impasibil, conștientizam că va fi totul praf și scrum.

Privindu-ne de jos în sus, de sus în jos, dinspre lumină spre întuneric, am decis să las viața să curgă și să-mi lipesc pe nesimțite inima de cel care, încă, mai avea prezumție de nevinovăție… repetându-mi cu încăpățânarea unui catâr că aveau să existe și pentru mine, acolo, undeva, oameni pentru omul din mine. Să fi fost el omul?

M-am îmbărbătat, am făcut incantații și-am chemat din nou curajul în mine. Am tastat codul cu inelarul, spunându-mi că va fi de noroc, deși puteam să jur că inelarul care scrisese pe geam Te-aștept nu îi aparținea. Am urcat scările aproape alergând, simțind subțiri firicele de sudoare prelingându-mi-se în decolteu. Încă de la mijlocul scărilor l-am văzut în ușă. Statuie gotică de marmură în catedrală pustie. N-am ajuns bine în ușă că mi-a ieșit în cale, cuprinzându-mă de mijloc, trăgându-mă în interiorul casei, călcând pe Alp, care lătra posedat în fața acestor stihii, aruncându-mi sacoul pe jos, scoțându-mi pantofii din picioare. Nu mă sărutase încă. S-a oprit o secundă. Mi-a prins capul între palme, m-a strâns cu putere de clește și mi-a tras buzele pe ale lui. Valuri, valuri și valuri de sărutări pecetluiau furtuna dintre buzele noastre. Minute în șir de agonie, eternități de extaz, fluide flămânde întrepătrunse, palme iscoditoare frământând mușchii feței. Nu știu când, nu știu cum, brațele au coborât mai jos de chip. Nu știu când sărutările buzelor au coborât pe grumaz, pe sâni și-n zona intimă, dar știu că împreunarea trecu aproape insesizabil sub ropotul flămând de poftă carnală. Ne-am trezit goi, uzi leoarcă, amețiți, înghesuindu-ne pe-un petec de canapea, neîmbrățișați, privindu-ne ca ieșiți de sub efectul unui drog. Ne-am privit minute-n șir, pierduți unul în celălat, rușinați de ceea ce făcusem, fericiți de ceea ce descoperiserăm.

M-am trântit în genunchi pe covor, culegându-mi hainele. Cu ele mănunchi în mâini m-am dus la baie. Acolo am început să mă-mbrac când, deodată am amețit și aproape am căzut cu capul de cadă. Nu mă împiedicasem. Pe marginea căzii erau obiectele ei de toaletă. Pe marginea oglinzii erau parfumurile ei, bijuteriile, peria de păr înțesată cu fire. Mi-am tras pe mine hainele într-o furie monstruoasă imaginându-mi cum îi sparg tâmpla de chiuvetă. Mi-am pus rochia cu decolteul la spate, dar ce mai conta? Am ieșit din toaletă scoțând un nor de fum pe nări. Era cu spatele la mine. Stătea la calculator. Mi-am făcut avânt înspre el și când să-l împing cu capul în monitor, așa cum planificasem, s-a-ntors și s-a ferit, motiv pentru care eu am sfârșit cu capul în ecran. M-a prins în brațe și pentru prima dată îl auzeam râzând. M-am smuls, m-am ridicat și-am început să urlu.

„Febra orientală” (fragment)

foto arhiva personală

Citește și Enoriaș alungat caut biserică fără lacăt