Memoria unor poeme sfâșiate

Gabriel Hasmațuchi, volumul Noduri, Editura  Agnos, Sibiu,2018

Impresii de lectură, Prof. Valy Lorela Buța

Poezia este o demascare a eului, divulgarea intimității sale, a trăirilor interioare. E despre sine!

După lectura primului poem, am crezut că am să citesc o poezie negativistă, o cădere într-un eu cuprins de deznădejde ”Stau pe marginea unui abis/ și-mi pregătesc rostogolirea” . Dar nu, Volumul Noduri, apărut la Editura Agnos, Sibiu, 2018, aduce în atenția cititorului o poezie luminoasă, concepută în starea ei cea mai pură: „Oare ce se naște din ciocnirea luminii/ cu întunericul?”. De fapt, este doar punctul de plecare și trecerea treptată spre ”lumină” sau luminare prin actul creativ, prin și pentru iubire.

Alcătuit din două concepte distincte: ”În legătură cu mine”/ ”În legătură cu tine”,volumul formează ideea de întreg, de ”noi” ca o îmbinare fericită, realizată prin iubire.

Autorul recurge la ”un exercițiu neconvențional/ de limpezire”, un exercițiu la care-l invită viitorul, unul solid ” fără verigi slabe”. Printre fumul orașelor autorul găsește ”eliberarea”, conștient de condiția sa de poet: ”între cuvinte și sens/  e o luptă cu viața”.

Cumva, de la poemul V, pozitivismul capătă aripi ”M-am hotărât:/ vreau să am aceste aripi tot timpul”. Moartea oferă o perspectivă și după, prin viața de apoi care ”vine în fiecare zi/ la cafea.”

Poezia curge permanent, ca o chemare la spectacol. Autorul pare a striga ”Ăsta sunt eu! Acestea îmi sunt gândurile, asta mi-e viața!”, iar noi, umili spectatori așteptăm cu emoție, următoarea sa experiență.

Reverberația ideii de moarte revine obsesiv, dar fără premoniția unui sfârșit ” Teama de ceva anume/ își face loc în casa fiecărei zile/ cu o perseverență/ cum numai cea a morții/ de neoprit/ despică/ gândurile în care/ nu mi-am pus niciodată ordine”

Luntrea, ce trece dincolo, se poate întoarce, sigur, prin propria voință, a actului creator, al cuvintelor ce vin: ”văd roiuri de cuvinte/ destrămând tăcerea/ din trupuri semănate-n cimitir”

Cum moartea și viața nu pot fi definite fără existența divinității, Dumnezeu e prezentat ca o conștiință a eului ”Am tăcut multe zile/ Și pe neașteptate/ mi-ai redat cuvintele Tale de lumină”.

Metafora împlinirii iubirii are un sublim aparte, o sensibilitate , ca și cum i-ar fi teamă să nu destrame ceva din miracolul întâmplării: ” Ne umplem reciproc/ inimile de dragoste/ și ne împlinim ca tăcerea/din veșnicia cuvântului nespus/la logodna noastră”.

Lumina aduce cu sine împăcarea sufletească, uitarea de sine. Eul singularității devine un ”noi” a căror inimă bate la unison: ”Să ne contopim/și să devenim un singur suflet”. Dumnezeu e martorul iubirii, iar ”Ce a unit Dumnezeu/rămâne unit”

Cu toate acestea teama ancestrală de a nu mai fi, revine pe alocuri, deși estompată de tema iubirii. Antiteza celor două teme are rolul de a lega destine, de ține la un loc polii opuși ai existenței umane. Implicit îmi vine în minte motto-ul lui L. Blaga”: Opreste trecerea. Ştiu că/ unde nu e moarte nu e nici iubire/ – ,şi totuşi te rog: oprește, Doamne, ceasornicul cu carene măsuri destrămarea”.  Cu o tehnică aparte, și Gabriel Hasmațuchi caută să răzbată în această trinitate constituită de moarte, de iubire și supravegheată îndeaproape de Dumnezeu. Stilul personal este dat, pe lângă temele și motivele literare predilecte, de ”curgerea” poeziei sale. O curgere care te îmbie la lectură, care accede destul de ușor spre sufletul cititorului însetat de frumos.

Simbolistica titlului o găsim în definiția din dicționar a cuvântului NOD, noduri, s. n. 1. Loc în care se leagă două fire, două sfori, două fâșii de pânză etc. ca să se țină strâns împreună[1];  sau, completăm doi, două entități aparte, care, în final, formează un tot indestructibil. Titlul volumului ”Noduri”, are recurențe pe întregul său: ”pe nodurile unor cruci”, ” să schimbăm între noi cuvinte liniștite/ despre noduri și momeli”, ”Atârnăm unii de alții legați cu sfori/ nu cu nodurile solidarității”.

Nu în ultimul rând, la nivel lexical se poate observa o predilecție pentru derivatele cu prefixul ne-,: neștiut ,neoprit, necontenit, nepătruns, neumblate, nevăzute, nemuritoare,  având, de altfel, rolul de negare a unei existențe banale, dar, în aceeași măsură, o cale de a găsi un viitor perpetuu, o cale de a găsi nemurirea:

Ți-aduci aminte de primul trandafir

pe care l-ai văzut

răsărind din visul inimilor noastre,

când între noi

lumina și-a întins aripile nemuritoare?

 

Cuvintele se încarnau în gesturi

și dragostea ce ne învăluia 

își înfigea rădăcinile 

în ființa noastră pășind în veșnicie. 

 

Te oglindeai în mine 

și eu în tine

conjugați la un viitor continuu..

 Cum se supraviețuiește timpului? Care este sensul propriei experiențe? Cum să-ți decodifici fericirea? Sunt întrebări la care autorul încearcă să-și răspundă sieși, pentru că doar el știe că ”Viața nu ne-o mai măsoară timpul/ Clipele ne bat în inimi de copii,/ Beatrice și Ema azi ne spun colindul/ Și povestea verbului a fi ./ Sensul vieții mi-l găsesc în voi/ Și-n lumina gândului divin./ Fericirea glăsuiește-n noi/ Și-n prezentul anilor ce vin./” 

Ce e important în tot acest amalgam de senzații pe care viața ți le oferă? Liniștea de moment, din care trebuie să înveți să te bucuri, viața în sine și iubirea pe care să o retrăiești de fiecare dată sub impulsul celebrului dicton ”Carpe diem”. Asta ne învață volumul lui Gabriel Hasmațuchi, în întregul său, asta crede cu tărie autorul. Ultimul poem e o stare de fapt, un cadrul idilic în care viața e purificată de focul sacru, o binefacere a unui moment sublim pentru poet, poate neînsemnat pentru alții, dar care ne învață că fiecare își poate culege fericirea din fiecare răsărit, din atingeri, din contemplări:

Roua se prelinge de pe umerii tăi 

pe rădăcinile mele însetate.

 

Pe o colină e un foc de tabără: 

 

flăcările dansează 

și ne cheamă în șoaptă numele, 

arată spre noi

și trimit scântei spre chipurile noastre.

 

Ne spunem da 

în dansul flăcărilor fără regret.

 

Roua continuă să cadă domol,

dansul flăcărilor e tot mai înviorat

de sufletul tău. 

 

Ne spunem da 

de la răsărit până la asfințit.

Și după aceea.  

[1] https://dexonline.ro/intrare/nod/38002

Un articol de Valy Buța