Sunt ceva literați români pe care îi admir, printre care creatori de școală, autori înzestrați și autentici, poeți care mă încântă.
Dar Cătălin Marin are ceva aparte, unic și admirabil, pe lângă faptul că femeia lui e una dintre cele mai frumoase din țară și mai are și talent și conștiință… Cătălin Marin nu se sinchisește de cum va fi etichetat. Nu face absolut nimic cu intenția de a căpăta capital de încredere prin afilierea, dacă nu la grup, măcar la un curent de idei, dacă nu la o filosofie sau credință, măcar la un registru stilistic. Nu e deloc un tip afiliabil și își arată fără rezerve vulnerabilitățile… el își expune public laboratorul de creație, îndoielile, limitele, crizele legate de ele. Autenticitatea lui Cătălin e aceea a unui iubitor de realitate care nu vrea să o trucheze și transfigureze cu nimic pentru că e îndrăgosit de ea, cu patos.
Scrisul lui reflectă o pătimașă nevoie de a spune adevărul și numai adevărul și de a-l scoate la lumină, iluzia e pentru el o blasfemie, dar adevărul e un Zeu neputincios. Cunoașterea lui nu te face nici mai bun nici mai demn nici mai atrăgător, e ceva sacru, dar care nu îți aduce nici un alt profit sau beneficiu decât liniștea că nu te înșeli sau că nu l-ai ratat. El își construiește piesele în proză ca pe un material muzical, pe straturi, cu personaje-instrumente care au rol precis și cu linii narative pe care le supraveghează minuțios, concepându-le în termeni de de parabolă, ca să servească un angrenaj de sens. Realitatea e Zeitatea în creația lui, e aspirația de fond, e ”paradisul” inaccesibil, nicidecum climatul în care plutesc eroi și întâmplări, realitatea e un ideal cognitiv, pentru că oamenii trăiesc în iluzii care îi rup de ea și îi fac să o perceapă și interpreteze deformat.
Realitatea în care trăiește Cătălin este, stupefiant, una cu mult mai bună și mai respirabilă și mai rezonabilă decât a altora și nu aș zice că doar pentru că e însuflețită de bonomia și generozitatea lui ci și pentru că luciditatea e o armă albă care neutralizează multe pericole și elimină coșmarurile. Scrisul lui, îmi vine să spun, are puterea de a alunga demonii.
Iubitor de adevăr și matematician, Cătălin Marin nu spune: nu există monștri. Ba da, există. Să ne gândim doar la Gulag. Nu spune: dacă stăm în poziție lotus ne vor cruța sau dacă le dăm ce ne cer. Nu spune: fiți puternici sau fiți inocenți sau fiți curajoși. Tocmai aici e cheia… că el e un anti-profet, nu le cere cititorilor să facă sau să fie cumva, le cere să respire și să se bucure fără să spere în bucurie și să se întristeze fără să facă din tristețe un subiect de melodramă. Se spune că adevărata credință nu e în convingere ci în renunțarea la convingeri, e atunci când te lași pe mâna zeului, când nu mai fabulezi în jurul identității sale. În mod analog și adevărata relaxare pe care o propune Marin ca punte de acces la adevăr și realitate e refuzul convingerii și al preconcepției, e să lași realitatea să vină la tine și să ți se arate.
Ce face el în scris este o artă a disocierii. El se dezice programatic de orice cult, de orice școală de gândire, de orice ideologie. E un slalom dificil și o demonstrație de mare abilitate intelectuală.
Anti-profețiile lui sunt o provocare la gândire neîngrădită. Dacă Descartes ne-a livrat discursul despre metodă, Cătălin ne livrează metoda de a nu cădea în capcanele discursului.
De aceea îl iubim.
Eu îl cunosc bine, nu pot să vorbesc de el ca de un scriitor și atât… E unul dintre cei mai generoși oameni pe care îi cunosc. Dedică ore în sir, strâmtorat cu timpul fiind, celor care au nevoie de el. Probabil că nu doarme ca să recupereze. E modest. Nu stivește pe nimeni cu IQul lui barosan, e răbdător, delicat, ascultă, caută armonie și întotdeauna scoate în evidență elementul comun sau de afinitate…. Nu sare să te contrazică. Toate aceste lucruri se simt și în scriitura lui.
Să vină falangele unor neamuri apuse
ne vom împături în hărți de hârtie
urmașii ni se vor închina
la sateliți
vor face ritualuri de desperechere
iar eu
transformat cel mai probabil
în gaz lampant sau ciulini
voi martorii întreaga tărășenie
în molecula mea de carbon
cu inima cât o casă de snobi
are să-mi placă și-atunci
îmi place nu zic nu
și acum
privind cum se desprind vrăbii din mine
bag seama că întunecă cerul și
mă bucur fiindcă nu mă vede nimeni
de parcă m-ar vedea toată lumea
cum devin un stol cenușiu
tot mai frumos și mai aprig
deasupra unei lumi de argilă
cu oale și ulcele umblătoare
sub cerul ca o pătură-n cap
Pe Cătălin îl găsiți și aici.