s-au vorbit între ele, matricile pământului
operațiile respiră greu, iar ele poartă
întreaga răspundere ca pe o trenă regală
prin praful drumului sau dezmierdând podeaua ingrată
fluturând degete inelate mulțimii de linii
ce se-nmulțesc în coloane veșnic
nemulțumite
sprijină cerul în coate
algebra iubirii e necruțătoare
așa nu se mai poate
singură cotrobăi prin banca de
ce caut eu în banca lor de gânduri
celule stem de la nașterea
dragostei noastre.
foto tumblr.com
Citește și după amiază
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
