„S-au sfârșit cântecele, s-au oprit dansurile, însăși viața a tăcut” – Ce poveste tragică de iubire!

Mari Gerekmezyan! A fost prima femeie sculptor a Turciei moderne. La origine, era etnică armeană. A fost una dintre bursierele de elită și excelență ale Academiei de Arte Frumoase din Istanbul. La Academie, s-a îndrăgostit de un asistent de la pictură. Renumit. Foarte renumit. Și foarte căsătorit. Pe deasupra era și poet. S-au iubit nebunește. Au ”căzut” în gura lumii. Sculptorița talentată a făcut bustul bărbatului iubit. Ce creație! O minune până azi. Renumitul pictor i-a pictat portretele. O dragoste mare. Și-au scris epistole și poezii unul altuia. O corespondență publicată mulți ani mai târziu.

Mari avea sprâncenele negre, ochii negri, dar și viitorul îi era negru. Familia și comunitatea armeană au hulit-o, au renegat-o. Ca pe orice femeie care își trădează neamul… A fost părăsită, renegată ca o purtătoare de ciumă. Presa perioadei (imediat după al Doilea Război Mondial) nici măcar nu a menționat numele său la premiile pe care le-a câștigat la expozițiile de pictură și sculptură din Ankara, pentru faptul că era armeană. Era a nimănui? Nu. Era a bărbatului care o iubea cu disperare.

Sursă foto: http://www.leblebitozu.com

 

Iar ea nu și-a părăsit niciodată dragostea cu tot prețul plătit, până nu s-a îmbolnăvit. A fost cuprinsă de tuberculoză în 1947. S-a internat la Spitalul german din Istanbul. Situația era grea. Nu se găseau antibioticele necesare. Era după război. Era și sărăcie. Renumitul pictor și-a vândut tablourile pentru a-și salva dragostea. A încercat toate căile pentru a găsi medicamente. Nu s-a putut! Mari Gerekmezyan, la 12 octombrie 1947, a închis ochii pentru totdeauna… La 37 de ani!

Între timp au trecut doi ani. O zi de primăvară din 1949. O reuniune la Grand Club din Istanbul. Spre seara neagră și liniștită, publicul cere să citească o poezie lui Bedri Rahmi Eyupoglu – un oaspete special al Grand Club, pictor și poet renumit. Bedri Rahmi se ridică în picioare. A început să își citească poemul. Dar nu a putut să își stăpânească lacrimile. Pe de o parte curgeau versurile, pe de alta, lacrimile lui…

Karadutum, çatal karam, çingenem
Nar tanem, nur tanem, bir tanem
Ağaç isem dalımsın salkım saçak
Petek isem balımsın ağulum
Günahımsın, vebalimsin.
Dili mercan, dizi mercan, dişi mercan
Yoluna bir can koyduğum
Gökte ararken yerde bulduğum
Karadutum, çatal karam, çingenem
Daha nem olacaktın bir tanem
Gülen ayvam, ağlayan narımsın
Kadınım, kısrağım, karımsın.

În limba română, ar suna cam așa:

Dudul meu negru, iubita mea, țigăncușa mea (în turcă nu are sens peiorativ, fiind un alint pentru iubiți)
Rodia mea, bobul meu de lumină, unica mea…
Sunt un copac, brațele mele – un pridvor pe care atârnă struguri,
Sunt un fagure, tu ești iubita mea, mierea mea amăruie…
Păcatul meu, dragostea mea.
Limbă de corali, dinți de corali, coapse de stridie,
Ți-am pus la picioare viața mea…
Când te căutam printre stele, te-am găsit pe Pământ..
Dudul meu negru, iubita mea, țigăncușa mea,
Bruneta mea… cu sprâncene negre, ochii negri și viitorul întunecat…
Fără tine, să-mi fie de păcat lumea asta,
Doamna mea, Femeia mea!

 

 

(Pictură realizată de Bedri Rahmi, portret al iubitei lui, Mari)

Bedri Rahmi recita și plângea. Lângă el, alături, soția sa, Eren Eyuboglu (Ernestina Letoni). Nu schița niciun gest. Ca toți ceilalți, știa că această poezie nu i-a fost scrisă. Femeia pe care Bedri Rahmi o numea ”dudul meu negru, iubita mea, rodia mea..” era Mari Gerekmezyan, care decedase cu doi ani în urmă. Bedri Rahmi cade prizonier alcoolului. Și scrie… “Türküler bitti/ halaylar durdu/ horonlar durdu/ al damar, mor damar, şah damar sustu” – „S-au sfârșit cântecele, s-au oprit dansurile, însăși viața a tăcut” – scria în urma iubirii lui.

După ce și-a lăsat iubita în negura pământului din cimitirul armenesc Șișli din Istanbul, s-a întors la soție. Ernestina nu a suportat greutatea unei iubiri atât de pătimașe. A plecat pentru câțiva ani la Paris. În 1935, cu un an înainte să se căsătorească, Ernestina îi organizase prima expoziție lui Bedri la Galeria Hassefer din București. Un turc republican la București! Ce fervoare! Ce măiestrie! Ce artist! S-a întors să îl susțină.
Karadut – Dudul negru se sfârșise, dar nu și dragostea pentru ea. Ernestina era conștientă de această paranteză din viața lor, niciodată nu a mai pomenit despre ea, până într-o zi de septembrie 1974, când Bedri Rahmi moare în urma unui cancer pancreatic.

Doar atunci Ernestina îi spune fiului lor de 35 de ani, Mehmet: „Nu am uitat niciodată paranteza dudului negru! O viață întreagă am acceptat umilința doar pentru a nu îți înnegri ție existența”. A fost pentru ultima oară când a vorbit despre Mari.
Renumitul, unicul Bedri Rahmi, a vorbit însă până în ultima clipă despre ea. Celei pe care o alinta ”canim cebișim” – a se pronunța ”geanâm gebișim”, nu i-a putut uita nici ochii, nici privirea. Gebiș – se spune/alintă puii de capre nou-născuți în Anatolia.

Gebiș – era dragoste, iubire, răsfăț, femeia dragă.

Ernestina… era umanitatea și înțelepciunea dăruită lumii!

Un articol semnat de Fatma Yilmaz

Timpul întrebărilor, timpul conștiinței – „Procesul lui Eichmann”