Articolul continuă de aici

Plictiseala și inerția – a înțeles Leopardi imediat – vor fi dușmanul de moarte al unei lumi eliberate, sau lipsite de orice iluzie, de orice credință. „Dacă ar fi să înnebunesc în acest moment”, scria el în 1819, „cred că nebunia mea ar fi să stau mereu cu ochii mari de nedumerire… nici să râd, nici să plâng, să nu mă mișc din locul în care mă aflu decât dacă sunt forțat… Este pentru prima dată când plictiseala nu doar m-a asuprit și m-a obosit, ci m-a molipsit și m-a chinuit ca o durere cumplită”.

Împins de iluzie

Cum au reușit eroii din trecut să facă ceea ce au făcut?!, se întreba el. Cum a reușit cineva să găsească voința de a realiza ceva?

Iluzia.

Erau conduși de credințe care erau în mod demonstrabil deșarte de înseși erorile pe care Leopardi se antrenase să le adulmece și să le deconstruiască.

Pe de altă parte, ce minunat să crezi în astfel de lucruri și să acționezi cu energie și intenție.

De îndată ce Leopardi a trecut prin convertirea sa filosofică, în esență nihilistă, gândirea sa a început să se învârtă în jurul acestui paradox central: se studia și se educa sub imperativul găsirii adevărului, însă pentru a trăi o viață fericită, ceea ce însemna în mod necesar o viață activă și cu scop, trebuia să fie împins de iluzie, nu de adevăr – sau, cu siguranță, nu de adevăruri filosofice ultime.

Așadar, a fost „iluzia” o calitate pozitivă? Și era de fapt mai bine să nu știi lucruri, cel puțin anumite lucruri? În primul său poem important, dar foarte scurt, „Infinitul”, scris în 1819, poetul, așezat pe un deal, se bucură de faptul că vederea îi este în mare parte blocată de un gard viu. Nevăzând peisajul, el își poate imagina tot felul de lucruri dincolo de gard, își poate imagina infinitul și, prin urmare, poate scrie poezii, lucru pe care nu l-ar putea face dacă ar vedea peisajul în mod clar. Eliberat de un flux de informații dure, imaginația este stimulată, ceea ce este o plăcere.

„Tot ceea ce este fix și sigur”, comenta Leopardi în jurnalul său, „este mult mai departe de a ne mulțumi decât ceea ce, prin însăși incertitudinea sa, nu ne poate mulțumi niciodată”.

Neclaritatea are o valoare în sine.

O sută cincizeci de ani mai târziu, Cioran avea să înrămeze acest text și să îl atârne în apartamentul său din Paris.

Ceea ce a început să se acumuleze rapid, într-un jurnal pe care Leopardi îl numea Zibaldone (care înseamnă „harababură”), a fost un vast studiu psihologic despre modul în care omul din trecut, individual și colectiv, s-a apărat de golul existențial și, în același timp, o explorare a modului în care, în prezent, ar fi posibil atât să cunoști adevărul despre viață, cât și să cultivi iluzia și să găsești astfel impulsul necesar pentru a trăi. Oricât de grosolan ar părea, în spatele gândirii sale se afla un impuls de auto-ajutorare.

„Îmi doresc tot ce este mai bun pentru specia mea”, scria el laconic. De fapt, el a fost poetul cel mai citit de trupele italiene în mizeria tranșeelor din Primul Război Mondial.

Către un învingător cu mingea

Cheia unei stări de spirit pozitive, a decis Leopardi în curând, ar putea consta în inducerea unei uitări temporare. În „Către un învingător cu mingea”, scrisă în 1821, poetul urmărește un meci de fotbal, așa cum era pe atunci, și îi compară pe jucătorii săi pasionați cu eroii din antichitate:

„Oare efortul uman / A fost vreodată doar un joc?”, se întreabă el. „Este adevărul mai puțin / Gol decât minciuna?”.

În absența unor convingeri mai nobile, noțiunea absurdă că ar putea fi de o importanță supremă să câștigi un meci de fotbal este oferită ca o soluție, chiar dacă temporară, la criza existențială:

„Pentru ce e viața? Pentru a fi disprețuit:
Binecuvântat atunci când prin pericol
Asaltat, uită de el însuși, nu se măsoară
Pagubele sau nu ia în seamă fluxul
De ore lente și putrede;
Binecuvântat când piciorul
Împins până la ultima limită
Se întoarce mai fericit.”

Putea să nu existe fotbal pentru Leopardi. Aproape invalid și fără niciun venit privat, era captiv în Recanati cu un tată reacționar și cu o mamă ultracreștină și zgârcită, care nu avea nicio intenție de a-i plăti fiului său călătorii în marile centre de învățătură, unde ar fi putut fi corupt și cădea în păcat.

„Am cunoscut odată foarte bine mama unei familii”,

remarca Leopardi într-o notă autobiografică abia voalată, „care nu era câtuși de puțin superstițioasă, ci devotată și neclintită în credința sa creștină și în practicarea religiei sale”. Crezând că singurul lucru care conta era să ajungă în rai, această mamă vorbea în mod deliberat în sens negativ despre capacitățile și ambițiile copiilor ei, pentru a-i ajuta să evite păcatul mândriei, și ‘invidia sincer’ părinții care își pierdeau copiii de mici ‘pentru că astfel de prunci zburaseră sănătoși și nevătămați direct în paradis și își eliberaseră părinții de inconvenientul de a-i întreține’. O iluzie precum creștinismul, a concluzionat Leopardi, putea fi cu adevărat reconfortantă, până când începeai să îi aplici rațiunea sistematică, după care nu putea duce decât la aberații și dezastre.

Într-un paragraf extraordinar care atacă nucleul gândirii occidentale de la Platon încoace, Leopardi sugerează că omul a fost mai fericit într-un trecut îndepărtat, având încredere în adevărul experienței directe, dar întotdeauna relative, și a dat de necazuri atunci când a căutat absoluturi metafizice.

„Ne era bine așa cum eram… Dar am căutat binele, ca pe un lucru divizat de propria noastră esență, distinct de capacitatea noastră intelectuală naturală și originală, ca pe un lucru care constă în abstracțiuni și în forme universale”. De prea multe ori, rezultatul final a fost persecuția și tortura.

Plecarea la Roma

În noiembrie 1822, Leopardi a reușit în cele din urmă să plece de acasă la Roma, unde a stat la un unchi, a cunoscut alți filologi, academicieni și clerici și și-a căutat un loc de muncă.

Dar a urât Roma.

Îi găsea pe interlocutorii săi pompoși și grețoși și și-a dat seama imediat că fusese o iluzie să-și imagineze că o călătorie i-ar putea vindeca disperarea. „Toată măreția Romei”, îi scria el surorii sale Paolina, „nu are alt scop decât să înmulțească distanțele și numărul de trepte pe care trebuie să le urci pentru a vedea pe cineva”.

În aprilie 1823 era deja înapoi acasă. Ani mai târziu își amintea: „Când am plecat la Roma, nevoia de a trăi cu alții, de a mă dărui în exterior… m-a făcut prost, inept și mort în interior… Mi-am pierdut aproape toată stima de sine și orice speranță de a… realiza ceva în viață”.

Stima de sine, a argumentat acum Leopardi, ar fi una dintre cele mai importante iluzii pentru omul modern și ceva de care cu toții avem nevoie.

În punctul de jos

În acest punct jos al vieții sale, Leopardi s-a apucat să transforme însăși explorarea disperării în salvarea sa. Mai întâi în poezie, apoi într-o serie de proze cunoscute sub numele de Operette morali, sau Fabule morale (1827).

Strategia celor mai bune poeme ale sale este de a dramatiza un fapt absolut inconsolabil de pierdere sau tragedie personală, dar de a o răscumpăra, cel puțin din punct de vedere estetic, transformând savurarea narativă a catastrofei într-o plăcere, o uimire asupra capacității individului de a simți și suferi și de a transforma această suferință prin limbaj, o realizare care devine apoi o sursă de stimă de sine și de încurajare atât pentru scriitor, cât și pentru cititor. În „Visul”, poetul este vizitat de „fata care m-a învățat prima dată ce este dragostea, apoi m-a părăsit în lacrimi”. „Trăiești?”, întreabă ea. „Îți amintești ceva despre noi?” Ea însăși este moartă, spune ea. Poetul este îngrozit. A murit de tânără:

„Retezată în floarea anilor mei
Când viața e cea mai dulce, și înainte ca inima
Să știe cum sunt toate speranțele umane
În van.”

O sursă de consolare și de entuziasm reînnoit

În timp ce istoria relației lor este lăsată absolut vagă și, prin urmare, intrigantă, conversația angoasată dintre cei doi se desfășoară cu o franchețe colocvială, dar într-un stil curios de arhaic, ca și cum ar fi auzit peste o mare prăpastie a timpului care, ca să spunem așa, argintează disperarea de fond.

„Operele de geniu, au această calitate”, comenta Leopardi în jurnalul său,

„chiar și atunci când captează exact nimicnicia lucrurilor, sau dezvăluie și ne fac să simțim în mod viu nefericirea inevitabilă a vieții, sau exprimă cea mai acută deznădejde… ele sunt întotdeauna o sursă de consolare și de entuziasm reînnoit”.

„Momentan”, adaugă el; în altă parte, el reflectă că ne putem aștepta ca un poem să inducă această stare de spirit, „pentru aproximativ o jumătate de oră”.

Gestionarea disperării este o muncă de zi cu zi

Ceea ce îl face pe Leopardi superior atâtor alți gânditori și poeți este refuzul său de a se amăgi cu privire la puterea artei și a consolării estetice. Gestionarea disperării este o muncă de zi cu zi; nu-ți imagina niciodată că problema este rezolvată.

Cea mai improbabilă iluzie

Poetul a plecat din nou de la Recanati în 1825, locuind mai întâi la Milano, apoi la Bologna, unde autoritățile papale i-au refuzat un loc de muncă din cauza ideilor sale, apoi la Florența, apoi la Pisa.

Lucrând ca liber profesionist pentru edituri, a fost mereu în criză de bani, iar sănătatea sa a fost mereu precară. S-a îndrăgostit de trei ori și, de fiecare dată, a trebuit să recunoască faptul că pentru el aceasta era cea mai improbabilă iluzie dintre toate.

„Draga mea, puțea”, așa i-a explicat ultima persoană care a fost obiectul afecțiunii sale unui prieten refuzul ei față de poet. „Acum te vei odihni pentru totdeauna, inimă uzată”, scria Leopardi în poemul târziu „Lui însuși”.

Chiar mai supărătoare decât refuzul muncii pentru ideile sale subversive, a fost insinuarea constantă că gândirea sa negativă era doar rezultatul coloanei vertebrale deformate și al sănătății precare, bazată, în plus, susținea criticul catolic Niccolò Tommaseo, nu pe rațiune, ci pe câteva „observații incomplete”.

„Aș vrea să fie așa”, i-a răspuns Leopardi editorului său care îi comunicase această remarcă. A adăugat noi piese la Fabule pentru a contracara critica, dar știa că aceasta va rămâne. „Două adevăruri pe care majoritatea oamenilor nu le vor crede niciodată”, a remarcat el în jurnalul său în 1832:

„Unul că nu știu nimic, celălalt că nu sunt nimic. Adăugați-l și pe al treilea, care depinde mult de al doilea: că nu au nimic de sperat după moarte”.

Din nou, el s-a dovedit a fi clarvăzător.

Premisa lui Leopardi

Deși Leopardi a fost întotdeauna citit în Italia și deși în ultimii ani editorii englezi și americani au depășit provincialismul anglo-saxon înnăscut pentru a retraduce și republica toată opera sa, există încă o rezistență față de gândirea sa. Poate că a sosit totuși momentul în care suntem atât de obișnuiți cu adevărat cu veștile proaste care reprezintă premisa lui Leopardi, încât putem începe acum să apreciem strategiile de supraviețuire pe care le-a dezvoltat pentru a face față acestor vești.

În 1833 s-a mutat cu un prieten la Napoli, trăind în sărăcie și renunțând la orice încercare de a se integra în societatea literară, renunțând chiar la jurnalul său, ca și cum și acesta ar fi fost o iluzie.

În 1836 a scris ultimul său mare poem, „Mătură sau floarea deșertului”. Mergând pe versanții Vezuviului, unde o întreagă civilizație fusese îngropată sub lava arzătoare, el se consolează cu mirosul și florile galbene ale măturii. Foarte curând ne dăm seama că arbustul este o imagine a propriului efort al lui Leopardi; el prosperă pe seama distrugerii iluziilor omului, dar fără pretenții de nemurire, destul de resemnat să fie el însuși măturat de următorul flux de lavă. Cu toate acestea, împodobește „acest peisaj abandonat cu tufișuri parfumate”. Poemul a fost publicat postum în 1845, Leopardi plecând din această lume la vârsta de 38 de ani, în 1837.

De ce să-l citim acum pe Leopardi?

Și ce Leopardi? Dacă te simți suficient de robust pentru o confruntare majoră cu realitatea, mergi la Fabule morale, nimeni nu-ți va spune mai sincer situația în care te afli și nici nu-ți va pune un zâmbet atât de mare pe față cum o face el.

Dacă vrei compania cuiva care a gândit mult și bine în afara cutiei despre aproape fiecare aspect al comportamentului uman, al vieții mentale și al limbajului, fă rost de uriașul Zibaldone și ține-l lângă patul tău. Dacă, în cele din urmă și din nefericire, te confrunți cu o criză personală sau suferi o pierdere imensă, poezia lui Leopardi te așteaptă.

Nimeni mai mult decât Leopardi nu putea să privească dezastrul în față

Este revelator faptul că Iris Origo, care a scris singura biografie a poetului disponibilă în limba engleză, s-a apucat de acest proiect la scurt timp după moartea fiului ei de șapte ani, în 1933. Nimeni mai mult decât Leopardi nu putea să privească dezastrul în față, fără să nege niciodată că este un dezastru, dar în același timp transformând nefericirea însăși într-o culoare sau un parfum care să te ajute să treci peste zi.

foto sursa

Căci, așa cum scria Leopardi, „recunoașterea vanității și falsității iremediabile a oricărei frumuseți și a oricărei măreții este ea însăși un fel de frumusețe și măreție care umple sufletul, atunci când este transmisă de o operă de geniu. Iar spectacolul neantului este el însuși un lucru în aceste opere și pare să lărgească sufletul cititorului, să-l ridice și să-l facă să se mulțumească cu el însuși și cu disperarea sa”.

sursa

Nimeni mai mult decât Leopardi nu a putut să privească dezastrul în față