Mare figură Nenea Iancu! Cum le zicea el, nimeni nu-l putea întrece! Avea el ce avea cu „moftangiii”, care, a propos, erau și moftangii și moftangioaice, să ne-nțelegem! N-avea pace nici când dormea, se știe, și apoi cum să stai liniștit când vezi tot ce se petrece în jurul tău și mai ales că țărișoara se duce de râpâ? Nimic nu merge bine în capitală, căci burghezia și regimul dinastic nu prea țin cu poporul, ce să mai?

Și atunci ce era de făcut, mai ales când ești convins că ”în vremea asta așa de tulbure, de acră și lipsită de orice credință, rostul literaților ar fi, cred eu, s-o limpezească, s-o îndulcească și să-i inspire un pic de credință. Să-mi dai voie să las la o parte ”seninătatea și mândria poetului.”, îi scria lui Alexandru Vlahuță. El era publicist (și totodată poet, prozator, dramaturg), așa îi plăcea să se declare, iar activitatea sa de jurnalist, începută în 1873, dezvăluia cu adevărat vocația sa de ”îndreptător de moravuri”.

Atât la Ghimpele, unde îi apar cronici, articole de tot felul, cu conținut anecdotic sau fantezist, apoi la Claponul sau Almanahul Claponului, ”foi” pe care le întreține aproape singur dar cu vervă satirică excepțională, la Națiunea română sau la România liberă, la Timpul, Caragiale s-a desăvârșit ca pamfletar, exprimându-și disprețul față de ceea ce se chema ”guvern”, față de mica burghezie cu pretenții snoabe de cosmopolitism și față de tot ceea ce însemna un afront la adresa valorilor în care credea. În dezacord fățiș cu clasa ”aristocratică”, cu elita ipocrită și plină de fasoane, chiar și cu junimiștii pe care nu-i avea la suflet din cauza orgoliului exacerbat, Caragiale nu s-a temut să spună că ”și-a făcut studiile la școala vieții, unde nu se cer examene”, acolo unde munca e întâia valoare, urmată de dragostea față de ceea ce e curat și autentic la noi.

Așa că, la 24 ianuarie (ghenarie) 1893, apare la București revista (umoristică) Moftul român, condusă de I.L.Caragiale și Anton Bacalbașa. Să fie clar de la început, revista își exprimă de la primele apariții neapartenența politică și statutul de ziar satirico-literar, difertir de publicațiile de până atunci. Publicația era subintitulată ironic „Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”, pentru ”derutarea” adversarului. Apărea de două ori pe săptămână, iar din februarie același an apare ilustrată cu caricaturi de Jiquidi.

La 1 mai 1893, scopul revistei se pronunța vizibil în favoarea ”clasei muncitoare”, adică românii care întrețineau întreaga societate ”înaltă” care căpușa întreaga economie a țării: ”Între lumea care s eadună astăzi, Duminică, la Cișmigiu, și între gazeta asta a noastră, e un mare punct comun: și unii și alții luptăm pentru aducerea unor vremi mai senine și mai cinstite. Ei au ales calea organizării și a luptelor politice – noi, calea ironiei, a glumei înțepătoare pe socoteala moftangiilor care guvernează lumea. Aceea ce noi distrugem este tot în direcția în care distrug și ei. Salută, dar, pe muncitorii întruniți în Cișmigiu cu toată dragostea ce o merită o clasă, care, de veacuri întregi, suferă ”mofturile” unei mâini de privilegiați – uneori mofturi sinistre sub care se ascund lacrimi și sânge!”

Manifestul suna cam așa: „O, Moft! tu eşti pecetea şi deviza vremei noastre. Silabă vastă cu neţărmurit cuprins, în tine încap aşa de comod nenumărate înţelesuri: bucurii şi necazuri, merit şi infamie, vină şi păţenie, drept, datorie, sentimente, interese, convingeri, politică, ciumă, lingoare, difterită, sibaritism, viţiuri distrugătoare, suferinţă, mizerie, talent şi imbecilitate, eclipse de lună şi de minte, trecut, prezent, viitor – toate, toate cu un singur cuvânt le numim noi românii moderni, scurt: Moft.”

Veți întreba ce înseamnă ”Românii moderni” – păi, cam ca și astăzi: ”moftangii de o anumită stare socială”, ”Rrromânii cu trei ”r”, fanfaronii patriotarzi, îmbuibații fără cultură, ”scârța-scârța pe hârtie”, ”burtă-verde”, ”românii verzi”, lichelele și ”…parveniții care, dacă au mâncat în copilărie ”du cacao” dat cu lingurița de vreo bonă șvițeră sau belgiană, au pierdut pe ”r” și au câștigat secretul nazalelor pariziene…” În condițiile în care, în societatea ”înaltă”, totul devenise un ”moft” ( în traducere din limba turcă, adaptată): capriciu, fleac, fandoseală, nazuri, fasoane, pretenții fără fundament, forme fără fond…  și lista poate continua)  – după cum se poate vedea în fragmentul de mai jos:

Moftul român

— Moftul român a înviat!

— Adevărat a-nviat!

Iată cuvintele cu cari trebuie să se salute în aceste zile de sărbători toţi nepoţii divului Traian, toţi aceia în vinele cărora curge sânge de roman. Să mai aşternem aci o programă a Moftului român, credem de prisos. Sunt opt ani acu de când această foaie a văzut lumina pentru întâia dată. Voim a fi consecvenţi, şi astfel dăm drept program aceleaşi linii pe cari le-am pus în fruntea acestei foi la prima-i apariţie.

Eu: Ce mai spun gazetele, nene?

Nenea: Mofturi !

&

Eu: Ce era azi la Cameră?

D. deputat: Mofturi !

&

Un cerşetor degerat: Fă-ţi pomană: mor de foame!

Un domn cu bundă: Mofturi !

&

Un june cu revolverul în mână: Acriviţo! dacă nu mă iubeşti, mă omor!

D-ra Acriviţa (făcând două gropiţe asasine în obraji): Mofturi!

&

Dr. Babeş: Feriţi-vă de apa nefiltrată: are germenii tutulor boalelor.

Un mitocan (fudul): Mofturi!

&

Eu: Dar domnii X… Y… Z… n-au nici un merit, nici o capacitate, nici un talent spre a fi puşi în fruntea unor instituţiuni cari… şi în sfârşit despre onestitate… de!

Un amic (tăindu-mi vorba şi dând din umeri): Mofturi!

&

Pacientul (foarte impacient): Doctore, mor!

Doctorul (foarte liniştit): Mofturi !

&

Librarul: Iată o carte nouă, foarte interesantă.

Un june cult (dând cu dispreţ volumul la o parte): Moft!

….și așa mai departe… Așadar:

”Moft! Mofturi!”

O, Moft! tu eşti pecetea şi deviza vremei noastre. Silabă vastă cu neţărmurit cuprins, în tine încap aşa de comod nenumărate înţelesuri: bucurii şi necazuri, merit şi infamie, vină şi păţenie, drept, datorie, sentimente, interese, convingeri, politică, ciumă, lingoare, difterită, sibaritism, viţiuri distrugătoare, suferinţă, mizerie, talent şi imbecilitate, eclipse de lună şi de minte, trecut, prezent, viitor — toate, toate cu un singur cuvânt le numim noi românii moderni, scurt: MOFT.

În genere, naţiile mari au câte un dar sau vreo meteahnă specifică: englezii au spleenul, ruşii nihilismul, francezii l’engouement, ungurii şovinismul, spaniolii morga, italienii vendetta etc.; românii au Moftul!

Trăiască dar Moftul român!

Foaia ce reapare astăzi, cu titlul ei eminamente naţional, sperăm că va fi formula sinceră şi exactă a spiritului nostru public.

Şi acuma, dragă Moftule, mergi iar de-ţi fă şi tu rostul în lumea asta. Locul tău aici este, a ta e vremea de astăzi. Aruncându-te din nou la lumină, strigăm cu toată căldura: Dumnezeul părinţilor noştri, el care a ştiut totdeauna să protege România, aibă-te în sfânta sa pază! deie-ţi norocul ce-l merită orice moft român pe acest pământ stropit cu sângele martirilor de la 11 iunie 1848, 11 fevruarie 1866, 8 august 1870 şi 14 martie 1888 ş. cl., ş. cl.

Publicului român, care-ţi este tot sprijinul, îi zicem: ajută-ne şi Dumnezeu te va ajuta; iar ţie-ţi dorim: Moftul român să fii, dar caută pe cât se poate de nu fi moft!”

Prof. ION IONESCU-BUCOVU:
”Zicem „moft” și cea mai teribilă realitate își pierde consistența, dezumflându-se aidoma unui balon de săpun atins de vârful unui ac. Și unde pui că noutatea este principala victimă a minimalizatorului. Orice inițiativă este întâmpinată cu neîncredere, cu suspiciune.
Se pare că moftangiul este un leneș iremediabil, un incult, plictisit, care refuză să intre într-un dialog serios cu partenerul. Tot ce e nou cade în derizoriu. Nu cumva Caragiale aparține acelei direcții potrivnice schimbării, un fel de „ dușman al liberalismului” împrumutat? El, ca și Eminescu, „nu vrea progresul cu orice preț”, e un fel de Farfuridi, partizan al evoluției organice.
Moftul are în el o filozofie a stau-quo-ului a cărei terapeutică este deriziunea, protectorul confortului nostru lăuntric.Dacă gazetele furnizează numai mofturi, dacă Parlamentul își petrece vremea cu mofturi, dacă o carte nouă e un moft, dacă toți ne petrece vremea cu mofturi, n-avem de ce ne mai teme. Și cerul poate să cadă pe noi căci este tot moft. Omul lui Caragiale fuge după turmă, e adaptabil, își reglează pasul după majoritate. Accidentele private sunt tratate sub tăcere, Conu Leonida are mistica ordini fixată prin lege: „…nu se poate să fie revoluție…Câtă vreme sunt ai noștri la putere, cine să stea să facă revoluție?”
Omul caragialian e preocupat să intre cât mai repede în rânduri, ferindu-se și de bănuiala că s-ar afla în afara lor. E conservator, e mimetic, maleabil și ductil pentru a rezista. Tache și Lache intră în berărie unde sunt primiți cu entuziasm de amici. Aici dezbat cestiunile fierbinți ale momentului. Se contrazic cu patos printre halbele de bere. Omul lui Caragiale numai la berărie discută politică. Pe străzi, în parcuri, în mijloacele de transport se păstrează tăcerea. Doar în prezența acestui stimul se aprind discuțiile. Ne amintește cumva de un alt mare scriitor, Marin Preda, care a mutat berăria în poiana lui Iocan, la o țuică. De aceea se mănâncă și se bea cu atâta poftă în berărie în ”Momentele și schițele” lui, mâncarea și băutura întrețin conștiința civică. Numai că acolo nu mai sunt Lache și Tache, niște inși oarecare, ci reprezentanții legitimi ai urbei natale.
S-a privit Caragiale în oglinda vremii pe care însuși a zămislit-o?
Și ce va fi văzut el acolo? Ideea înrudirii autorului cu personajele sale e veche. Se zice că înainte de a parodia un stil de viață, trebuie să fi fost rodul acesteia. Este Caragiale un „moftangiu” ca și personajele sale? „Grecul” Caragiale vine din ținuturile Eladei unde drama și comedia au fost la ele acasă încă din antichitate.
Se zice că noi trăim în spiritul lui Caragiale și visăm în spiritul lui Emiescu. Suntem acizi, dar și melancolici. Tindem spre lumina luciferică a lui Eminescu, dar caragialismul nostru ne împiedică ascensiunea spre înălțimi. Să fie o problemă de sociologie a poporului român? Sau tot un moft?
Caragiale i-a oferit publicului exact ce îi trebuia: lucruri simple, ușor digerabile, un fel de circ pe pâine, scene comico-tragice care „au prins” la marea masă de „moftangii”. Adică„Momente și schițe” în care se regăsesc tote racilele poporului român.
Citiți „Moftul român” și-aveți să găsiți toate „mofturile” noastre naționale de la ”Românii verzi” până la„Politica zilii”.”