Pentru un dram de magie…
Aș veni azi la tine, la tine acasă, acasă la noi. Aș veni să-ți spun:
Ce mult te-am iubit…
Cât de mult ți-am dus dorul…
Că timpul curge prea repede și deja suntem de șase ani fără tine.
Cât de mult îmi lipsește sărutul frumoasei mele mame. Extazul acelui sărut.. ce ajungea până la extremitățile trupului, spre degetele de la picioare, spre fârful degetelor de la mâini și te înfiora de încântare.
Că nu mi-a mai mângâiat nimeni mâinile- gestul tău suprem de dragoste -, când noi ar fi trebuit să-ți fi mângâiat mâinile tale muncite. Dar știu că m-am străduit din răsputeri să îți mângâi sufletul. Nu știu dacă și cât am izbutit.
Că ai plecat cu o bucată din mine, dar mi-ai lăsat în schimb atât de multe din tine. Aș vrea să pot spune că este un câștig, dar oricât aș brava, motive presante îmi confirmă neîncetat, fără dubii, că nu este decât o pierdere. O pierdere mare. Știu că acum te odihnești, fapt care mă bucură și mă întristează în același timp. O parte din tine în acalmie se odihnește în pământ, cealaltă a urcat diafan, abdicând între stele.
Că tu ești în mine, așa cum îmi place să cred că ești în frații și nepoții mei- vlăstarele tale – și poate ești un pic și în nurorile tale, adoptivele tale fiice pe care le-ai iubit ca și cum ar fi fost zămislirile tale.
Că, acum, în casa ta, puține lucruri mai au ceva din tine. Totul este schimbat. În curtea și grădina ta însă, amintiri pregnante se agață cu disperare și încearcă să se răzvrătească fără rost. Ca planta agățătoare de la fereastra camerei tale, a cărei denumire nu o știai. „Ce floare este asta, mamă?”. „Ehei, asta este o floare frumoasă tare!”. „ Am înțeles, dar cum se numește?”. „ Nu știu, dar este o floare frumoasă tare!”. Acum știu că decorativei tale liane i se spune popular Trâmbița Îngerilor. Noi o numim în continuare tot O Floare Frumoasă Tare.
Că trandafirii tăi râvnesc după dragostea ta. Tânjesc, deodată cu noi, disperați după tine- ancora noastră…
Că butucii tăi de viță-de-vie s-au întins nebunește, căutându-te neîncetat.
Că pomii tăi fructiferi an de an se revoltă, lepădându-și prematur rodul. La fel și caisul tău pe care l-ai plantat ultimul, pe când acesta se ridica doar jumătate de metru de la pământ. ”Mai traiesc eu ca să mănânc caise din pomișorul ăsta?”. Întrebare cu răspunsul pendulând între cer și pământ. Întrebare ce parcă jelea dinainte ceea ce avea să urmeze.
Doar în ceea ce are viață te regăsim, în florile sădite de tine, în pomii din grădină plantați de tine, și mai ales în copiii tăi.
Lucrurile nu le-am păstrat, le-am dăruit celor care aveau nevoie de ele. Oricum noi nu te puteam regăsi în lucruri. Pentru tine doar Omul avea valoare și nu lucrurile. Spuneai mereu că doar Omul contează, fiindcă lucrul pierdut poate fi oricând înlocuit de altul mult mai frumos. Dacă Omul are sănătate și ajutor de la Dumnezeu. Că nimeni nu știe ce poate înșfăca viața sau ce poate scoate ea pe neașteptate la iveală, de aceea trebuie să ne rugăm la Dumnezeu cu credință.
Când sunt pierdută, vin la tine pentru un dram de magie. Leac pentru o inimă frântă. Elixir al puterii de a merge mai departe. Măcar o vreme.
Îți aduc flori proaspete din grădina ta. Urc dealul către locul unde stați toți cei plecați ai mei. Aliniați. Tu, între tata și fiul tău, cu soția lui. De cate ori auzeai de o mamă care își pierduse copilul, spuneai oftând că nu există durere mai mare pe lumea aceasta decât să îți îngropi copilul. Ți-a dat viață de toate, măcar de durerea asta terifiantă să te fi scutit. Nu a fost să fie. A trebuit să înduri și asta. Pe toți ne-a durut. Tata a zăcut la pat durerea acestei pierderi. De dragul nostru ai făcut tot posibilul să înfrunți tragedia cu calm. Te-ai prefăcut că înfrunți tragedia cu calm. Un calm născut din provocarea extremă. Ai îndurat sfâșiată de durere, spunându-ne că toate vin de la Dumnezeu. Credința ta te-a alinat, precum dâra de lumină ce atrage planta aflată într-o încăpere întunecoasă. Către Credință te-ai îndreptat să îți vindece lumea ta rănită. Fără Credință lumea ta ar fi fost pierdută în întregime.
Mă așez pe pământ, lângă tine. În șezut, cu coatele pe ghenunchi și fața sprijinită în căușul palmelor. Și încep o conversație cu voi ….Mai bine spus, continui o conversație veche devenită monolog acum. Care împinge toate barierele în lături. Și firul se deapănă din inima mea omenească, nedivină.
Mai întâi vă alint, apoi vă dojenesc, vă spun despre acasă- noutăți în descrieri detaliate, vă spun despre lume- despre cum a ajuns să fie și despre ce cred că va deveni.
Vorbesc cu voi spunându-vă O Poveste Veche în care protagoniști sunt toți cei apropiați nouă, toți cei cunoscuți. Secretul Marii Noastre Povești este acela că noi nu avem secrete. Pentru că suntem de-un sânge, voi și eu. Ne-am spus totul și totuși vrem să auzim totul, din nou. Și vorbim de parcă nu am vorbit niciodată- misterul și magia Marii Noastre Povești.
Mă ridic și plec. Cu țărâna votivă pe genunchi. Fără să te asigur de nimic. Înțelegerea a fost tacit, infailibil, făcută. De demult. Înainte să pleci.
Citiți și Antene de mamă – Ohara Donovetsky.
