Mi-e greu să descriu emoția.

Fiecare din noi a citit măcar o dată romanul iubirii indiene a lui Mircea Eliade, care poartă numele femeii care i-a fost muză: Maitreyi Devi. 

„Nu are o frumusețe regulată, ci dincolo de canoane, expresivă până la răzvrătire, fermecătoare în sensul magic al cuvântului. Recunosc că nu mi-am putut lua gândul de la ea toată noaptea. Și-acum, în loc să lucrez, mă gândesc la ea, imagine pală în sari albastră, de mătase întunecată cu înflorituri de aur. Și părul… Persanii aveau dreptate, în poeme, asemănându-l șerpilor. Ce va fi, nu știu. Probabil voi uita…”. 

N-a uitat, pentru că asemenea emoții rămân întipărite pentru cel puțin nouă vieți, dacă ne luăm după filozofiile ezoterice. „Înțelesei pentru a suta oară că mă atrăgea altceva în Maitreyi: iraționalul ei, virginitatea ei barbară și, mai presus de toate, fascinul ei. Îmi lămurii perfect aceasta; că eram vrăjit, nu îndrăgostit.” Nimic nu pune mai grea stavilă uitării decât vraja pe care spiritul o exercită asupra ființei umane, așa că persistența și consistența acestei iubiri apar dintr-o dată clar, în manifestarea ei cea mai profundă.

„Ne priveam fix, fermecați, stăpâniți de același fluid suprafiresc de dulce, incapabili să ne împotrivim, să ne scuturăm de farmec, deșteptându-ne. Mi-e greu să descriu emoția. O fericire calmă și în același timp violentă, în fața căreia sufletul nu opunea nicio rezistență; o beatitudine a simțurilor care depășea senzualitatea, ca și cum ar fi participat la o fericire cerească, la o stare de har. La început, starea se susținea numai prin priviri. Apoi am început să ne atingem mâinile, fără a ne despărți totuși ochii. Strângeri barbare, mângâieri de devot. Au urmat, firesc, sărutările pe mâini. Era atât de pierdută, își mușca atât de pătimaș buzele, încât aș fi putut-o săruta pe buze, aș fi putut face tot. M-am reținut cu multă greutate.”

”Maitreyi” – TEATRU RADIOFONIC

Bărbatul prins definitiv în mrejele iubirii se transfigurează sub violența impulsului erotic, ale cărui manifestări sălbatice, neînfrânate, le așază sub lupa unei lucidități de claritatea și puritatea cristalului:  „Îi spusei atunci că o iubesc. Nu știu cum au răsunat cuvintele mele, căci ea își acoperi ochii și nu răspunse. Mă apropiai și repetai mai cald, mai sincer, acele câteva cuvinte de iubire pe care le puteam spune în bengali.”

Cuvintele se nasc pe buzele îndrăgostitului cu sinceritatea neprefăcută a momentului de grație, al uluirii în fața propriei transformări. Erosul devine un fundament existențial revelat ca mare taină, iar el desfășoară, plenar, coordonate inițiatice nebănuite. Îndrăgostitul descoperă lumea cu alți ochi, iar valorile de până atunci se reconfigurează.

„Dacă e adevărat că toate religiile sunt bune, că același Dumnezeu se manifestă în fiecare din ele, atunci de ce n-aș putea îmbrățișa credința Maitreyiei? Nu-mi lepăd legea din spaimă sau de pofta câștigului, ci pentru că dragostea mă pune la încercare.”

Marele istoric al religiilor și hermeneut de excepție, Eliade trăiește revelația sacrului întocmai sub acest impuls care dinamitează întreaga viziune asupra lumii, ajungând până la a vedea posibilă schimbarea credinței, ceea ce, dacă e să judecăm în termeni filozofici, presupune un act de superioară înțelegere a relației cu Divinitatea și o lărgire a orizontului ființial, echivalentă unei eliberări.

Maitreyi scrie, la rândul ei, convinsă că trebuie să dea un răspuns acestui roman prin care devenise celebră în întreaga lume, poate fără voia ei. „Dragostea nu moare” e cartea-replică, fără de care lectura nu e completă. Ea închide un cerc al unei mari iubiri, elucidând, uneori cu îndreptățit orgoliu al castei (din punct de vedere cultural – fără a înțelege rostul ficțiunii), „misterul” din spatele unor scene în care romancierul Eliade transfigurase realitatea, răzvrătindu-se, de asemenea, în fața unor „încălcări” ale cutumelor civilizaței din care provenea.

Povestea lor de iubire

„Zac, întrebându-mă de ce a distrus el această iubire, un dar al lui Dumnezeu. Şi ce dacă el trebuia să plece? Dacă am fi izbutit ca, în zece ani, să ne scriem câte o singură scrisoare, ar fi fost de ajuns. Cu această unică scrisoare, noi am fi trecut peste oceanele şi continentele care ne despărţeau şi am fi devenit „ardhanariswar”. Cele două euri ale noastre ar fi redobândit desăvârşirea. Dar pot oare occidentalii să înţeleagă toate astea? Pentru ei, desăvârşirea iubirii are loc în pat. Totuşi, el ştia, cu siguranţă ştia. Mă pot vedea din nou pe mine însămi, în braţele lui, în chenarul uşii. El îmi şopteşte: „Nu trupul tău, Amrita. Eu vreau să-ţi ating sufletul„.

Câteva poeme redau zbuciumul femeii care se dăruiește total, fără a înțelege cauzele separării din ceea ce trebuia să fi fost întregul unei singure ființe care cunoscuse bucuria, fericirea, împlinirea androginică. În lipsa unor gesturi simple, ca ar fi mântuit atâția ani de suferință.

„Dacă am fi izbutit ca, în zece ani, să ne scriem câte o singură scrisoare, ar fi fost de ajuns. Cu această unică scrisoare, noi am fi trecut peste toate oceanele şi continentele care ne despărţeau.”

Dar scrisul rămâne calea (singura) izbăvitoare, pentru că are o funcție soteriologică care se descoperă în însuși exercițiul transcrierii cu acuratețe a stărilor sufletești, devenite stări ale conștiinței.

Întinzându-mi ca o nebună mâinile, 
Ca să ating acea viaţă de neatins, 
Lasă-mă să merg la această nuntă îndepărtată
Prezidată de Mahakala.
Rupând şi smulgând tot ce este inutil, 
El ridică lampa vieţii libere
Şi însemnează fruntea miresei 
Cu o scânteie de foc…
Trebuie să merg acolo unde eterna noapte
Aşteaptă nemişcată, 
Cu neclintita credinţă
A dragostei cuiva…

Ca profesiune de credință, dragostea, turnată în fibra inalterabilă a scrierii, devine, într-adevăr, nemuritoare. „Când timpul îşi va pierde orele şi clipele… atunci îngăduie-mi să plutesc departe, acolo unde-mi zboară visul. Este un loc, niciunde, unde totul se sfârşeşte; fără speranţe, fără vorbe, fără voce, fără sunet, fără călători osteniţi, pe o cărare goală, fără naştere, fără moarte, fără trup, fără noapte, fără zi şi fără zori în acel vid.”

„Chiar dacă mă vei prinde sub plasa de oţel
N-am să strig.
Golurile se vor mări de la sine
Destul ca să scot mâna şi să cuprind luna.

Şi de vei face ziduri de piatră
Niciodată n-ai să zideşti închisoare pentru mine.
Pietrele se vor nărui de la sine
De îndată ce voi apărea eu.
Deşi mă vei exila şi mă vei trimite pe un ocean
Într-o barcă găurită
Am să desfid oceanul
Şi n-am să pierd nici această bătălie marină.

Sau dacă mă vei trimite în deşertul Saharei
Unde nisipul duşmănos e fierbinte,
Deodată va sufla parfum de iasomie
Ca să-mi umple serile pustii.
Ai uitat că într-una din primele noastre dimineţi
Mi-ai pus în mână o săgeată care poate ochi sunetul
Şi că tu ai fost cel care m-a învăţat
Să trag la ţintă fără greş.

Şi azi, dacă vrei să mă umpli de întuneric
De nu-mi mai pot vedea drumul,
Fii sigur c-am să netezesc cerul
Şi am să umplu lumea de lumină într-o noapte fără lună.

N-ai decât să stai cu spatele întors la mine,
Am sa-ti umplu cerul cu un cântec
tăcut ca o rază. Iar tu , mirat, n-ai să ştii
De unde vine revărsarea aceasta de lumină.”

 


(Inedit – „În arşiţa dragostei” de Maitreyi Devi – Poeziile pentru Mircea,Maitreyi Devi)
Poemul oferit de Maitreyi revistei Tribuna din Cluj, cu răspunsul:
„Consideraţi aceste versuri răspunsul la întrebările care privesc un capitol intim al biografiei mele”.
Tradus în româneşte de Lidia Ionescu