„Mai potoliți-l pe Eminescu!”, se auzea dinspre detractorii lui, pe când scria în jurnalele românești – la „Timpul”, mai cu seamă, exact ceea ce nu trebuia să se audă, pentru ca nu cumva spiritele înalte (desigur, „înalte”) să se simtă lezate în tentativele lor de a înăbuși orice voce care s-ar fi ridicat în apărarea adevăratelor valori ale națiunii. Când toate cele erau „mofturi”, vorba lui Caragiale – Conu’ Iancu, deh! – politica, economia, discursurile din Parlament, ziarele, totul era o nesfârșită joacă de-a aparențele, polemica lui Eminescu se ridica amenințător, fără stavile, împotriva celor care complotau împotriva intereselor țării. Nu intrăm în istorie, nu e locul nostru. Ne mărginim la a cita cuvintele celei care i-a fost biograf și critic autentic poetului nostru, Zoe Dumitrescu-Bușulenga (”Eminescu sau despre Absolut”):

„Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat,
cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”
Ne interesează mai mult gândirea celui care a fost profund preocupat, în primul rând, de cultura poporului nostru, și care, în anii timpurii ai vieții sale, a fost, pe rând, copist, bibliotecar și revizor școlar. Omul pentru care „în zădar în colbul școlii” s-au adunat toate cunoștințele lumii, dacă adevărul ei era ascuns în inimă:

În zădar în colbul școlii,
Prin autori mâncați de molii,
Cauți urma frumuseții
Și îndemnurile vieții,

Și pe foile lor unse
Cauți taine nepătrunse
Și cu slovele lor strâmbe
Ai vrea lumea să se schimbe.

Nu e carte să înveți
Ca viața să aibă preț ­
Ci trăiește, chinuiește
Și de toate pătimește
Ș-ai s-auzi cum iarba crește.”

Dar ce gândea Eminescu despre școală? Acum ar trebui să spunem, parafrazândul pe P.P. Carp: „Mai ascultați-l pe Eminescu!”Haideți mai degrabă să vedem articolele sale din ziarele vremii, pentru că poezia, nu-i așa, nu-i decât o palidă oglindă aburitoare a conștiinței, acolo unde ea există, desigur:

„Şcoala va fi bună când popa va fi bun, darea mică, subprefecţii oameni care să ştie administraţie, finanţe şi economie politică, învăţătorii pedagogi, pe când adică va fi şcoala şcoală, statul stat şi omul om, precum e în toată lumea, iar nu cum e la noi – adică ca la nimeni, unde găseşti în cercurile cele mai înalte oameni care trăiesc în vecinică duşmănie cu gramatica necum cu alte cunoştinţe sau cu dreapta judecată.”

***

„Caracterul însă al unei şcoli bune e ca elevul să înveţe în ea mai mult decât i se predă,

mai mult decât ştie însuşi profesorul.”

***

„Copiii români sunt încărcaţi cu materii atât de multe şi atât de diverse, încât nici profesorii, nici şcolarii nu se pot orienta în capetele lor. Aceşti copii nu învaţă nimic, pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu şi judecata copilului n-au jucat nici un rol. Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe care nu le poate mistui e sila şi scârba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate şcoalele la noi. Vezi tineri care au învăţat latineşte, greceşte, istoria universală, logică şi psihologie, ştiinţe naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politică, au trecut bacalaureatul şi… cu toate astea, nu ştiu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce au părăsit şcoala au uitat tot…”

***

„Şcoala trebuie să fie o gimnastică a minţii omeneşti, adică o continuă şi rodnică dezvoltare

a inteligenţei umane.”

***

„Ah! Cine ar mai vrea să trăiască când i s-ar spune de mic încă în loc de poveşti faptul că nu se minte în şcoală, în biserică, în stat, că intrăm într-o lume de dreptate, de iubire, de sfinţenie, pentru a vedea când murim, c-a fost o lume de nedreptate, de ură.”

***

 

„Educațiunea e cultura caracterului, cultura e educațiunea minții. Educațiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea. De aceea, un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poate să fie cu un cerc restrâns de cunoștințe, pe când, din contra, cultura, cunoștințele cele mai vaste pot fi cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă.”

***

„Prin ignorarea laturii educative a școlii, a bisericii, a vieții de stat, am ajuns a face dintr-o țară înzestrată cu atât de multe condiții de dezvoltare sănătoasă, această Americă dunăreană, o țară în care totul e atins de morbiditate.”

Citiți și „Răsai asupra mea, lumină lină”