Scrisoare de Crăciun
de George A. Petre
A fâlfâit târziu un rece duh
Și-a descuiat o poartă în văzduh
Prin care-a năvălit în larg puhoi
De fluturași cu aripi albe, moi.
Și-acum coboară grabnic din Eden
Flămânzi de frunze verzi și de polen;
Dar în zadar roiesc peste grădini
Ca niște mute și-mblânzite-albini
Ori se-nmulțesc puzderii pe câmpii
Nestăviliți cu târnul de copii.
Căci au cobit estimp prea multe ciori
Și nu mai sunt nici frunze verzi, nici flori.
Vin zurgălăi de sanie pe vânt
Și fluturii cad stoluri la pământ.
Prietene cu cizme și suman,
Mi-aleargă gându-n urmă an cu an,
Ne văd în ceata veche de băieți
Trecând cu săniile prin nămeți.
Abia ieșeam la ziuă din culcuș
Și ne făceam săgeți pe-alunecuș,
Iar seara rupți de goană și de ger
Mai stam de tăinuit pe lăicer.
Și la Ajun când se-aprindeau lumini
Ne adunam tovarăși din vecini
Și cu căciule și ciomege tari
Porneam prin sat ca hoarde de tătari;
Și ne-ntorceam târziu, cu pași înceți
Răpuși de traista cu bolindeți.
Decembre-ntinde luciu de oglinzi
Și vântul mână glasuri de colinzi.
Prietene cu suflet alb și bun,
De-auzi cumva în noapte de Ajun
Gemând stingher la geamul tău un glas
Ca un pribeag străin fără pripas,
Să știi că-i gândul meu înfrigurat
Ce rătăcește neștiut prin sat;
Colindă printre cete de copii
Privește geamurile aurii
Se ghemuie-n nămeți ca un arici
Se svârcolește-n pocnete de bici;
Pe toate ulițele dă ocol
Dar se întoarce trist, cu sânul gol
Și ca un țurțure de gheață frânt
Alunecă în țăndări la pământ …
Se pregătește-n noapte un mister
Și gându-mi tremură departe-n ger …
(Poezie publicată în revista Familia, Oradea, decembrie 1926)
