„Pasiunile pot să mă conducă, dar nu mă vor orbi”
Marie-Madeleine Pioche de La Vergne, comtesse de La FayetteLa Rochefoucauld, (botezată pe 18 martie 1634 – d. 25 mai 1693) se considera ”mai mult inteligentă decât frumoasă” și chiar suferea uneori din această cauză, fiind o perfecționistă. Deși câștigase iubirea lui La Rochefoucauld, unul din cei mai importanți scriitori francezi ai vremii, filozof și moralist celebru pentru cele peste 500 de ”Cugetări sau sentințe și maxime morale”.
Laurence Plazenet, unul din biografii săi, o portretiza astfel: ”În tot cazul, (ea – Madame de La Fayette, n.n) nu va fi niciodată acea femeie extraordinar de frumoasă în fața căreia toată lumea se extaziază. Spiritul ei este cel care te cucerește, prin inteligența și zestrea ei culturală. Se vede clar din imaginea ei: privirea e pătrunzătoare și inteligentă. Sprâncenele sunt arcuite, ceea ce le dă profunzime (…). Gura e cărnoasă, după cum se vede, cu bărbia pronunțată și o mică gropiță, dar atât de la modă încât nu știm dacă e originală sau pictată…”.
tumblr.com
Avea o mare preferință pentru Blaise Pascal, gândirea jansenistă și, în general, pentru moralismul și raționalismul promovat de clasicismul francez, al cărei reprezentantă ilustră va deveni, iar în scrierile ei va adopta o viziune adecvată mai degrabă perioadei decât propriei vieți. În primul rând, scriitoarea face operă de cronicar al curții regale franceze din vremea lui Henric al II-lea, publicând în 1731 Memorii despre curtea Franței pentru anii 1688 și 1689 („Mémoires de la cour de France pour les années 1688 et 1689”), considerat primul roman istoric de anvergură din literatura universală. Opera acestei domnișoare de onoare a Reginei, devenită la 15 ani doamna de La Fayette, apoi partenera de viață a lui François de la Rochefoucauld, aduc în prim plan problematica atât de complexă a feminității, astfel încât romanele Principesa de Montpensier („La Princesse de Monpensier”), Principesa de Clèves („La Princesse de Clèves”), Contesa de Tende („La comtesse de Tende”), pot fi considerate adevărate Bildungsromane, urmărind drumul sinuos al formării unei femei în raport cu sine și cu cadrul social în care își desfășoară existența. Deschizând drumul romanului de analiză psihologică, aceste scrieri au făcut epocă în mișcarea literară a vremii, influențând literatura feministă a întregului Occident prin finețea cu care a pătruns în intimitatea sufletului îndrăgostit, aducând la suprafață, cu o sinceritate liminară, cele mai subtile nuanțe ale căutării acelor esențe inefabile care compun imaginea iubirii.
Femeile învaţă unele de la altele să nu recunoască niciodată adevărul întreg faţă de un bărbat. Dar dragostea cea mai înaltă se întemeiază pe o sinceritate deplină de ambele părţi. Tocmai pentru că nu sunt bărbaţi, femeile n-au de unde să ştie că atunci când un bărbat priveşte înapoi spre femeile cu care a avut legături de dragoste, inima lui se simte cel mai aproape de femeia care a ales calea adevărului. Un bărbat din soiul bun, chiar dacă se lasă prins timp de-o clipă de jocul uşuratic de-a jocul şi apărarea, nu se opreşte niciodată aici.
(Principesa de Cleves)
Viața ei a fost principala sursă de inspirație, iar personajele devin alter ego-uri care se revelează cititorului cu aceeași naturalețe, fie că este vorba despre femei sau despre bărbații asupra cărora acestea își revarsă atât de bogatul arsenal de trăiri interioare. Ceea ce impresionează în scriitura Madamei de La Fayette e versatilitatea vocilor narative care străbat existența personajelor într-o polifonie textuală atât de ingenios orchestrată, încât ceea ce rămâne la suprafață, asemeni desenului din covor, este o odisee a dragostei care transfigurează, provoacă și esențializează ființa, dar nu se poate împlini din pricina unei concepții puritane care îi anihilează orice formă de libertate. O formă stranie de iubire, uneori repudiind sexualitatea – considerată frivolă, tânjind după mirajul seducției, trăind aventuri extra-maritale secrete, explicabile din cauza unor nefericite mezalianțe, nutrind obsesia tăinuirii oricărei relații (după cum a fost și cea personală cu La Rochefoucauld, despre care nici prietenii n-au fost capabili să dea un alt verdict decât cel al unei calde prietenii, deși conviețuirea, mai mult de o jumătate de secol, ar fi putut stârni suspiciuni de altă natură) dar mereu în căutarea adevărului, acesta este traseul existențial pe care evoluează personajele din cărțile ei.
Dovada cea mai sigură a unei iubiri adevărate este să devii cu totul altfel decât erai şi să nu mai ai nici ambiţii, nici plăceri, după ce ai fost toată viaţa robit lor.
Iată un fragment din romanul Principesa de Clèves, considerat capodoperă și ecranizat în 1961, cu Jean Marais în rolurile principale. Doamna de Clèves, îndrăgostită iremediabil de tânărul La Rochefoucauld, își va înăbuși iubirea adevărată pe altarul fidelității, chiar dacă soțul ei, cu mult mai în vârstă, n-a reușit niciodată s-o facă fericită. Suferind profund, domnul de Nemours rememorează clipele poveștii de dragoste din care se vede incapabil să iasă, pentru că e conștient de intensitatea sentimentelor amândurora și incapabil să-și explice refuzul principesei de a-l urma.
”Din nou începu să se gândească la tot ce făcuse doamna de Clèves de când se îndrăgostise de ea; câtă seriozitate, câtă cinste și câtă modestie arătase ea întotdeauna, cu toate că-l iubea: ”… căci, sunt sigur, mă iubește, își spunea el; mă iubește, de asta nu m-aș putea îndoi; cele mai mari cuvinte și cele mai înalte favoruri nu sunt dovezi atât de sigure ca acelea pe care le-am avut eu. Totuși, sunt tratat cu aceeași asprime, ca și cum m-ar detesta; am sperat pe vremuri, dar văd că nu mai trebuie să aștept nimic; o văd mereu cum se apără de mine și de ea însăși. Dacă nu aș fi iubit-o atât de mult, m-aș gândi cum să-i plac; dar îi plac, mă iubește și o ascunde. Așadar ce pot spera și ce schimbări pot aștepta de la norocul meu? Cum! Să fiu iubit de cea mai fermecătoare femeie din lume și să nu am parte de acea mare emoție a iubirii pe care o dă certitudinea de a fi iubit, să simt adânc durerea de a fi atât de chinuit!”
Citiți și Confidentul reginei…
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
