”Mă las să curg în miracol” … dacă ajungi să spui asta înseamnă că ai găsit și ai trecut deja în universul destinat doar ție, prin ușa îngustă, unică, a rostului tău pe lume.
Menirea e ca o stare de grație. O cauți și nu știi când sau dacă o afli. Șansele cresc vertiginos atunci când Providența îți scoate în cale oamenii aceia care știu să te atingă și te transformă, călăuze discrete, nedeclarate, ale drumului tău către ”unica ușă”.
În fiecare este sădită setea de a descoperi secretul lui Chopin aflat dincolo de acea ușă îngustă. Doar că, adăpată seducător de iureșul ordinarului, mulți ajung să n-o mai simtă și … aici e răscrucea în care intervin oamenii providențiali. O ”mătușă Aimée”, o ”doamna Pylinska”…
Esența poveștii lui Eric Emmanuel Schmitt este drumul propriei descoperiri prin consimțire la râvna de a vedea cu delicatețea simțirii ceea ce scapă rațiunii.
“Exista secrete pe care nu trebuie să le pătrunzi, ci doar să le frecventezi: compania lor te face mai bun.”
Eric Emmanuel Schmitt
(vă șoptesc o mică șmecherie pentru dobândirea gustului cunoașterii – ”culegeți flori fără să cadă roua de pe ele”)
Citește și Răzbunarea iertării
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
