Puțini oameni pot trăi o viață dedicată.

Monica Lovinescu și Virgil Ierunca și-au pus viața în slujba libertății și a democrației”, a spus Gabriel Liiceanu în foaierul Ateneului Roman, unde fuseseră depuse, întru celebrare, urnele funerare ale celor doi soți, uniți în viața de apoi cu pământul țării de care fuseseră pe nedrept înstrăinați pentru o (prea) lungă perioadă.

Recitind acum, după mai bine de un sfert de veac de la Revoluție, despre scriitorul vâlcean născut în 16 august 1920 cu numele de  Virgil Untaru, (trecut la cele veșnice în 28 septembrie 2006 la Paris, orașul care l-a adoptat încă din 1947), îmi aduc aminte de serile în care îl ascultam la postul de radio Europa liberă, clandestin, ca nu cumva să ne audă vecinii și, desigur, cei care vegheau la puritatea noastră morală, devotată Partidului iubit. Rapsodia lui George Enescu deschidea emisiunea de la ora 19, iar rubricile „Actualitatea Culturala Românească” și „Povestea vorbei” erau singurele surse din care mai puteam afla ceea ce se întâmpla cu adevărat în țară și în străinătate. Asta în afară de ziua de vineri, când ascultam Cenaclul ”Flacăra”.

Astăzi, Virgil Ierunca a fost aproape uitat, iar poezia lui Adrian Păunescu abia își mai face loc printre articolele pline de patimă ale detractorilor lui, care n-au aflat niciodată că arta unui om nu se cântărește în ocalele vieții de zi cu zi.

Citindu-i fragmente din Jurnal, Mircea Eliade îi scrisese – „Eşti un mare scriitor”!, cuprinzând într-un singur cuvânt o diversitate de preocupări pe care Ierunca le-a transformat într-o operă din care nu lipsesc articole răspândite în reviste sau strânse în cărțile tipărite în exil sau în ţară după 1990, poezie, eseu sau critică literară, cronici literare, portrete de scriitori, poezie, sinteze de literatură română în ediţii franceze şi germane (de exemplu, Encyclopédie de la Pléiade, Histoire générale des litératures, Dictionaire des Litératures, Lexicon der Weltliteratur im 20 Jahundert, Dictionaire du surréalisme et ses environs), sintetizând tot ceea ce putea deveni exponențial în cultura unei țări care își croia cu greu destinul printr-o istorie tumultuoasă.

O luciditate rănită. Despre Monica Lovinescu (click)

Dana Jalobeanu și Grigore Vida în dialog cu Cristina Cioabă, Radu Vancu și Vladimir Tismăneanu

Printre încercările literare, cum spiritul său mereu ardent îl ținea mereu activ, împătimitul scriitor îndrăgostit iremediabil de România a întemeiat și câteva ziare, atât de necesare mediului intelectual din diaspora: „majoritatea revistelor literare apăreau la Paris din iniţiativa îndeosebi a lui Virgil Ierunca, de la Caete de dor şi Limite, la Fiinţa Românească şi Ethos.

Dar se mai împrăştiau şi peste ocean: la Rio de Janeiro, „Înşir’te mărgărite”, sub conducerea germanistului I.G. Dumitriu şi cu colaboratori de talia lui Al. Busuioceanu şi Vintilă Horia, iar în Honolulu, Ştefan Baciu, va spune Monica Lovinescu în articolul „O paranteză cât o existenţă” din revista „Secolul 20”, rememorând această vocație a soțului ei.

În contextul acelor vremuri, ”Luceafărul”, ”Limite”, ”Ethos”, ”Ființa românească” au fost mărturisirile de credință ale unor oameni uniți de ”credința puternică în libertate” și în puterea nestinsă ” de a păstra legătura vie cu limba, arta şi cultura românească.”

Principala motivație: „Lucrul cel mai urgent. Să nu uităm. Să nu uităm împreună!” se năștea, în viziunea lui Ierunca,  din conștientizarea unui pericol de care nici acum nu ne putem apăra: „…azi se uită chiar foarte multe lucruri. Ba chiar asistăm la o pedagogie a uitării, bine întreţinută de noua putere, aşa că putem vorbi chiar de o voinţă de clasă a uitării.

Deci trebuie să ne împotrivim acestei uitări” (”Trecut-au anii. Fragmente de Jurnal”), dar care atunci a putut fi cel puțin stăpânit prin zelul acestor intelectuali autentici.

Tardivă recunoaștere îi încununează fruntea stinsă cu laurii adevăratei aprecieri: ”Adevărul e că Virgil Ierunca nu a intrat în istoria românilor. Și asta nu pentru că valorile în care a crezut sunt depășite, ci pentru că ele nu au apucat niciodată să devină actuale. Faptul că important este să ai caracter și că e bine să nu prostituezi cuvintele – cam la atât s-a rezumat doctrina lui Ierunca – nu face obiectul niciunei discipline școlare.

Și nici scena publică nu pare să se alcătuiască în jurul acestor firave valori. Într-o lume care se mulțumește „să se descurce“, maeștrii de etică socială sunt de prost-gust. Virgil Ierunca a fost un astfel de maestru de prost-gust. Nu știu dacă va fi vreodată descoperit. Ar însemna ca România să renască așezată tocmai pe valorile lui. Mă îndoiesc că asta se va întâmpla vreodată.” (Gabriel Liiceanu).

Citiți și Despre centenarul omagial dedicat Monicăi Lovinescu

Și ca să nu rămânem cu un gust amar, citim de dragoste din „Poeme de exil”, pentru că acolo ne apare una din lecțiile cele simple ale unui destin strălucit: dincolo de timpul necruțător rămâne acea fibră sentimentală care dă la iveală noblețea de catifea regală a sufletului, profunzimea de cristal a spiritului și consonanța celor două cu marile taine ale Universului, regăsite prin aspirația acelei metafizice „nunți în cer”:

Identitate

Vădindu-te, te-ascunzi mai bine

Nu stai în clipă nici în sine

Eşti înainte de-a fi fost

În spornic şi mirabil rost

 

Te chem să fii, să mă numeşti

Eu mi-amintesc, doar tu mai eşti

Ne-a logodit lumina-n noapte

Cazi în tăcere, te înalţi în şoapte

 

Deschide-te să poţi citi mirarea

Osânda împreună – aceasta e lucrarea

Iar pui cuvânt lângă cuvânt

Desmărginito, cine sunt? 

 

Citiți și Scriu acatiste pentru cei care nu mai sunt