„Hazardul, cu capriciile lui, e promotorul adevărat al tuturor faptelor mari din istoria omului, aş zice al întregii civilizaţii omeneşti, ba chiar stăpânul real al întregului Univers.”

„Liviu Rebreanu, scriitor realist, cultivă tehnica detaliului”, citeam într-un manual de limba și literatura română. Mi-a venit în minte, instantaneu, articolul „Mărturisiri”, fără de care, se știe, nu poate fi abordată nicio creație a marelui prozator. Și atunci am zis: ce ușor poți spulbera misterul unei opere, făcându-i o mare nedreptate! Și câți cititori vor rămâne în afara unei interpretări de substanță a unei viziuni de o profunzime extraordinară, unică în literatura noastră!

Este adevărat că Rebreanu a fost realist, unul declarat, după cum s-a putut vedea în „Cred”, articolul din 1924: „Pentru mine arta – zic artă și mă gândesc mereu la literatură – înseamnă creație de oameni și de viață”, dar nu acesta este motivul pentru care scrierile sale sunt atât de bogate în detalii încât să ilustreze tehnica amintită, ci faptul că a fost fascinat, sau mai bine, zis, de-a dreptul obsedat de amănuntele generatoare de sens pe care scena vieții le oferă celor meniți să le intuiască. 

Nu numai opera sa – fără a lăsa în afară nici măcar o piesă din textele programatice din „Amalgam”, nuvelele și romanele în toată diversitatea lor tematică, textele autoreflexive (jurnalul, zecile de caiete), dar și viața lui însăși oferă imaginea unei personalități proteice, a cărei complexitate rezidă întocmai din această perspectivă hiperbolizant analitică asupra misterului vieții. Acel moment revelator al echivalării existenței reale cu aceea a Operei a însemnat pentru omul Rebreanu un total devotament, o legătură indestructibilă pe care nu o va trăda niciodată. El plonjează în valurile cele mai adânci ale realității, de unde aduce la suprafață, printr-o genială intuiție, faptele, gesturile, cuvintele, tonalitățile care pot genera ”iluzia vieții”, ”efectul de real”, căutat de marii realiști, și, odată stăpân pe ele, cu o minuție de aurar, le asamblează într-un spectacol atât de puternic verosimil, încât te trezești, ca lector, în mijlocul lucrurilor, consubstanțial acestora și rezonând cu ele organic până în cele mai mici amănunte.

La baza tuturor capodoperelor sale Rebreanu așază temelia acelei realități la care el însuși a participat, nu numai ca prezență, ci și ca spirit, înregistrând în conștiință, cu mare acuratețe, felul în care evenimentele exterioare se reflectă în psihicul uman și, mai presus de toate, acel mod extraordinar în care ele își găsesc rodnice legături, creând la rândul lor, tipare existențiale care pot deveni deveni artă, prin transfigurare. De aceea, senzația pe care o ai, citind romanul ”Ion” (și nu numai) este că viața nu are nimic individual, ci reprezintă o piesă dintr-un angrenaj de proporții inimaginabile, mitice, în afara oricărei determinări spațio-temporale, în care, pe orbite concentrice, gravitează toate formele de existență pe care mintea le poate concepe, de la arhetipul creat de un Demiurg manifestat ca forță generatoare și devoratoare totodată, până la întâmplarea de a fi a creaturilor sale.

Ceea ce le unește și dă coerență acestei viziuni de proporții monumentale este Destinul, care leagă și dezleagă, pe baza unor legi nescrise ce acționează infailibil, tot ceea ce este viu și se manifestă ca atare. „Realitatea a fost pentru mine numai un pretext, pentru a-mi putea crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei ”, spune cu modestie scriitorul, lăsând sub tăcere geniala intuiție pe care o are despre relația organică dintre întâmplările vieții și acerba luptă cu demonii scrisului, care de multe ori îl copleșește, îi creează deziluzii, îl înalță și îl coboară, dar îi dă și acea motivație puternică de a-și duce la capăt proiectele epopeice.

Ca argument, câteva fragmente despre geneza romanului „Ion”, culese din articolul ”Mărturisiri”, cu precizarea că acestea reprezintă doar o parte din elementele care au stat la baza acestei cărți unice în literatura noastră prin concurența pe care o face vieții și prin filosofia care aduce în aceeași matrice existențială. Arta și destinele unei întregi umanități, într-un eșantion reprezentativ pentru ceea ce înseamnă modul românesc de a fi.

catavencii.ro

Ei bine, Ion își trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum vreo trei decenii. Era o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ieșisem cu o pușcă la porumbei sălbatici. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am zărit un țăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea… Deodată s-a aplecat și a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică… Scena m-a uimit și mi s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă observație. Nici măcar nu am fost curios să aflu pentru ce a sărutat omul glia. M-a observat pe urmă și el, căci, prefăcându-se că e grăbit, a luat-o repede spre sat. Cu toate că nu-i văzusem fața și deci nu-l recunoscusem, aș fi putut afla cine a fost și ce l-a îndemnat să facă acest gest atât de neobișnuit. Dar, repet, m-a interesat numai ca o bizarerie, ca o ciudățenie țărănească.

Scena aceasta s-a petrecut pe hotarul satului Prislop, de lângă Năsăud, unde stăteau părinții mei de vreo zece ani și unde tatăl meu era învățător. (…)

La vreo săptămână după întâmplarea cu țăranul care sărutase pământul, iată alt ”eveniment” în satul nostru: un țăran văduv, dintre cei mai bogați, și-a bătut unica fată într-un hal îngrozitor. Au trebuit să sară vecinii s-o scape din mâinile lui, altfel se zicea c-ar fi și omorât-o. Pe fată o chema Rodovica. Biata Rodovica de altfel mânca destul de des bătaie în ultimul timp, fiindcă i se întâmplase să greșească și să rămâie însărcinată. Greșeli de acestea erau foarte rare pe vremea aceea pe la noi…(…). Rodovica însă, după ce păcătuise, se încăpățâna să nu spuie, nici chiar tatălui ei, cu cine i s-a întâmplat rușinea… În sfârșit, în ziua cu bătaia cea groaznică, țăranul nu știa de la cine se zicea c-ar fi aflat că Rodovica lui și-a dăruit fecioria celui mai becisnic flăcău din tot satul. Dacă ar fi greșit fata cu vreun băiat înstărit, țăranul ar fi găsit mijlocul să împace lucrurile cu o nuntă atotreparatoare. Așa însă rușinea lui era mai amară: afară de greșeala fetei, trebuia să se încuscrească el, fruntaș, cu pleava satului și să dea o zestre bună unui prăpădit de flăcău care nu iubea pământul și nici nu știa să-l muncească cum se cuvine.

Pățania Rodovicăi mi-a reținut mai mult interesul. Eram foarte tânăr și plin de romantism care face parte organică din toate sufletele la o anumită vârstă. Întâmplarea, așa caldă cum am primit-o, m-am apucat s-o transform într-o nuvelă, în care Rodica devenea negreșit o victimă a iubirii. Nuvela o mai am și azi printre hârtiile mele. O intitulasem ”Rușinea”. Și a rămas nepublicată.

Tot în zilele acelea, am stat mai mult de vorbă cu un flăcău din vecini, voinic, harnic, muncitor și foarte sărac. Îl chema Ion Pop al Glanetașului. Mi se plângea flăcăul de diversele-i necazuri, a căror pricină mare, grozavă, unică, el o vedea în faptul că n-are pământ. Din toate vorbele lui se simțea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă. Pronunța de altfel cuvântul „pământ” cu atâta sete, cu atâta lăcomie și pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o ființă vie și adorată… Ascultându-i jelania, mi-am adus deodată aminte de omul care a sărutat deunăzi pământul, afară pe hotar, într-ascuns. Și mi-am zis că flăcăul acesta, Ion  al Glanetașului, dacă ar ajunge să dobândească o bucată de pământ, ar fi în stare să-l îmbrățișeze și el, ca și cel pe care l-am surprins eu, poate chiar cu mai multă ardoare.

Și atunci, după ce m-am despărțit de flăcăul meu, impresionat de jelania lui, m-am pomenit făcând o legătură între cele trei momente: Ion al Glanetașului, cel însetat de pământ, el trebuie să fi sucit capul bietei Rodovica, înadins și numai ca să silească pe tatăl ei să i-o dea de nevastă, împreună cu pământul de zestre ce se cuvine unei fete de om bogat. Bătrânul va trebui să cedeze până la urmă și atunci flăcăul, devenit în sfârșit stăpânul pământului, îl va săruta drept simbol al posesiunii.

– Uite un schelet de roman! mi-am zis atunci. Și în zilele următoare, obsedat mereu de gândul romanului, mi-am făcut un caiet anume, în care am notat subiectul pe câteva pagini, dezvoltând unele părți. Pe copertă am scris un titlu: ”Zestrea”. Pe urmă, aproape zilnic, vreo două luni, am însemnat mici scene, gesturi, crâmpeie de convorbiri, nume de oameni și de locuri ce mi se păreau caracteristice, în sfârșit, lucruri care să-mi înlesnească  elaborarea romanului.

După acestă primă furie amoroasă pentru viitorul roman, au venit îndoielile. Subiectul mi se păru mărunt, banal, fără importanța pe care trebuie s-o aibă un adevărat roman. Apoi mai era și viața mea, cu grijile ei cotidiene. Totuși, peste toate îndoielile și grijile, povestea continua să mă preocupe, deși fără stăruința dintâi.

Dacă aș izbuti să fac pe Ion al Glanetașului să înfățișeze și să simbolizeze pasiunea organică a țăranului român pentru pământul pe care s-a născut, pe care trăiește și moare, atunci, da, ar putea deveni un tip reprezentativ. Dar așa  cum mi se arăta atunci, eroul meu nu avea calități reprezentative, era un flăcău isteț, și mai ales șiret, care, printr-o înșelăciune vulgară ajungea ginerele unui țăran înstărit. Nu se justifica aevea nici măcar sărutarea pământului, fără a mai spune că însăși logica estetică nu putea admite înșelăciunea lui nepedepsită, oricât asemenea cazuri sunt frecvente în viața reală.

Peste câteva luni, tot frământând în gând scheletul inițial, am ajuns să găsesc o complicație care să dea un dinamism mai deosebit subiectului. Rodovivca era în realitate o fată drăguță. S-o facem în roman urâtă. Pe Ion să-l punem că a fost în dragoste cu altă fată, săracă și frumoasă. Ca să scape de sărăcie și mai ales să-și astâmpere patima lui cea mare pentru pământ, îl voi face să-și zdrobească dragostea, să părăsească pe iubita inimii lui și să se ție după Rodovica urâtă, dar cu pământuri. Mai târziu, când va fi dobândit, cu aprige lupte, pământul râvnit, i se va redeștepta în inimă dragostea adevărată, care totuși e mai puternică în sufletul omului decât toate celelalte pasiuni. Între timp însă, iubita lui s-a măritat. Atât mai bine: bărbatul ei îl va surprinde dând târcoale nevestei și-l va ucide. Astfel, Ion își va ispăși toate păcatele…

Lecturile acestea (despre răscoala de la 1907, (n.n.) au deschis pentru romanul meu în embrion orizonturi mai largi. Problema pământului mi se arăta mai vastă, mai variată și mai trainică decât o privisem schițând povestea lui Ion Glanetașu. Problema pământului mi-a apărut atunci ca însăși problema vieții românești, a existenței poporului românesc, o problemă menită să fie veșnic de actualitate, indiferent de eventualele soluții ce i s-ar da în anume conjuncturi.

De aici apoi a ieșit un plan de roman cu totul de alte proporții și dimensiuni decât cel schițat în caietul meu. Mă gândeam acum la un roman care să cuprindă întreaga problemă a pământului. Fiindcă problema se înfățișa deosebit în cele trei mari ținuturi românești, pe-atunci sub stăpâniri deosebite, întrezăream un roman colosal, în multe volume, cel puțin însă o trilogie de romane…(…). Toate trei urmau să fie legate între ele prin fire destul de solide, încât să le țină laolaltă, și în același timp destul de elastice, ca fiecare parte să poată exista independent de celelalte. În rezumat, proiectul cuprindea: Pentru Ardeal, povestea lui Ion Glanetașu, firește lărgită până să ofere o frescă a vieții românești din provincia aceasta; pentru Vechiul Regat, pământul fiind o problemă socială, deci o luptă între cei puțini, care posedă pământul, și cei mulți, care-l muncesc,- romanul va fi o răscoală țărănească, evident prezentată așa încât să ofere un tablou cât mai vast al contrastului dintre țară și orașe; pentru Basarabia, deposedarea românilor de pământ prin colonizarea aici de neamuri străine și mutarea românilor băștinași în alte părți ale marelui imperiu rusesc.

***

Așa scria Rebreanu, artistul – Demiurg, a cărui existență creatoare este exemplară și irepetabilă, precum însăși geneza lumii…

 
 

Liviu Rebreanu – Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc