”Arta nu poate exista decât într-un regim al libertății”, spunea esteticianul Titu Popescu, într-o carte fundamentală pentru cultura noastră – ”Arta ca trăire și interpretare”. Destinul unuia dintre cei mai importanți regizori, actori, și scenografi români, Liviu Ciulei (7 iulie 1923 – d. 25 octombrie 2011) ilustrează întocmai acest principiu și, în plus, demonstrează faptul că talentul nu ține seama de influențe sau dogme în afara propriei voințe de manifestare.

Adolescentului, crescut într-o familie extrem de bogată, i se oferă toate premisele unei reușite în cariera de arhitect, inclusiv spații construite de tatăl său, în care să-și pună în operă ideile creatoare. Poate că zodia în care s-a născut, cea a Racului, despre care se știe că sunt niște abili căutători de siguranță și confort, a avut un cuvânt de spus în momentul în care, înainte de a termina facultatea de arhitectură, se hotărăște să își schimbe destinul, renunțând la toate avantajele unei vieți aparent lipsite de grij. Așa că va acționa condus de propriile impulsuri interioare și, rămas fără bani, fără sora lui iubită, fără teatru, fără dreptul de a pune în scenă, condiționat de pretenția tatălui său de a termina studiile și fără sprijinul acestuia prin urmare, urmând să se înscrie pe linia teatrului, pe care îl va servi cu devotament absolut, în toate domeniile sale, întreaga viață.

Teatrul “Lucia Sturdza Bulandra” din Bucureşti, în cadrul căruia este cooptat de însăși doamna Bulandra (…) se înalță odată cu numele său și cu celebritatea scenei românești, depășind cu mult granițele României. Cea mai cunoscută reușită a lui în plan internațional datează din 1965, când a fost distins cu premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes pentru ecranizarea romanului ”Pădurea spânzuraților”, aparținând lui Liviu Rebreanu. Ion Caramitru spunea: „Ceea ce este propriu lui Liviu Ciulei este modul lui de a face pedagogie teatrală în spiritul unui realism de tip magic, ca să-i repet formula. Liviu Ciulei este regizorul unui singur teatru, în ţară, dar, în acelaşi timp, regizorul teatrului românesc şi deschizătorul de drumuri.” (România literară, 1993), având în vedere impactul decisiv pe care textul manifestului său artistic – “Teatralizarea picturii de teatru” l-a avut în ”eliberarea” dramaturgiei noastre de convențiile sordide ale unei percepții socio-culturale limitative.

Omul de teatru Liviu Ciulei a știut că singurul criteriu viabil de manifestare a instictului creator este deplina libertate în toate sferele artistice, iar recunoașterea lui nu a încetat să apară: generația de actori, regizori, scenariști pe care i-a format au consolidat în timp și spațiu valoarea acestui domeniu al artei românești. Cu câtă modestie și cât de lapidar își schița rolul fundamental pe care l-a avut nu numai în prezentul ci și în deschiderea spre viitor a acestei nobile îndeletniciri a omului aflat în slujba educării oamenilor prin mijloacele emoției autentice: ”Uitându-mă înapoi, am participat la o perioadă în care teatrul românesc s-a exprimat prin multe lucruri frumoase. Sunt bucuros că, undeva, am mâzgălit şi eu o pagină din istoria teatrului românesc. Sper ca cei ce vin acum şi au dreptul să ne ia locul prin vitalitatea tinereţii lor să înţeleagă această misiune nobilă de a stabili prin teatru un fel de arbitru al moralei şi al echităţii.” (Cultura Naţională, mai 1996). Profesionistul Liviu Ciulei a fost etichetat de jurnaliștii germani drept ”un geniu”, iar reacția lui confirmă această legitimă consacrare:

„Cred că a fi genial înseamnă a depăşi printr-o atitudine aproape vizionară epoca în care trăieşti, epoca şi condiţiile care te-au determinat şi a deschide artei noi perspective, sesizând timpul în care trăieşti cu un ceas mai devreme decât ceilalţi şi redându-l aşa în transpunere artistică. Nu cred că am făcut aceasta până acum. Aş fi mulţumit să ştiu că mă înscriu cu talent în rândul celor care reprezintă numai media artistică a epocii noastre. Consider că tot ce fac, fiecare nouă lucrare nu reprezintă decât o etapă a activităţii mele şi sper să rămân la fel de deschis şi de neliniştit în faţa fiecărei noi intenţii artistice. Consider de fapt cu adevărat important numai succesul faţă de tine însuţi: depăşirea.”

Liviu Ciulei, actor, scenograf, arhitect si regizor roman.
19 ianuarie 1979

Lecția lui Liviu Ciulei e simplă: omul creator, pe deplin conștient de înzestrările sale, devine valoros numai prin dăruirea sa totală față de Artă, atitudine care presupune forțarea propriilor limite până la autodepășire.  În fața ei, tot ceea ce e omenesc pălește, pentru că artistul încetează să-și mai aparțină, devenind un bun al tuturor: un maestru care deschide drumuri limpezi în conștiința și sensibilitatea oamenilor, învățându-i, prin puterea propriului exemplu, că lumina înseamnă cunoaștere, iar izvorul lor sublim se găsește acolo unde țâșnește, ca un izvor de apă vie, emoția pură, turnată în materialele pe care natura (umană sau exterioară) le-a pus cu atâta generozitate la îndemâna lor. Citându-l, să înțelegem că între omul capătă, prin artă, dreptul de a-și contrui o altă realitate, cu rol compensator, în care viața reală (poate că nu întotdeauna senină) se animă prin virtuțile sale interioare și capătă valoare universală, atemporală.

”Realitatea în Teatru este alta decât cea cotidiană. Este o realitate abstractă, artificială, care doar sugerează Viaţa. Abstracţiunea decorului lasă loc imaginaţiei spectatorului să o completeze cu memoria sa vizuală, cu experienţa sa”.