nu înțeleg cum am ajuns aici, în cămașa asta de forță care miroase grețos, a clor amestecat cu transpirație… măcar dacă ar fi a mea… nimic mai natural decât să băltești în propria sudoare – îți dă sentimentul că ești viu, te mișcă, îți răsucește stomacul, ți-l întoarce pe toate părțile

în obscuritatea asta, nu sunt decât o prezență materială, un corp învelit într-o pânză cenușie – așa cum mintea mea e o biată jucărie stricată peste care un copil neastâmpărat dar binevoitor, la urma urmei, a vărsat cana cu cafea cu lapte. Păcat de licoare

mă dor umerii, pentru că mi-au strâns prea tare chingile mânecilor și le simt până deasupra bărbiei, am impresia că am în gură un căluș cu ajutorul căruia cineva mă strunește din spate. Nu-l văd, dar știu că e acolo. Îi simt respirația: profundă, grea, precipitată… parcă are astm. Se aude clar și n-o pot ignora. O am în cap, în urechi, în plămâni, suferim de aceeași boală. Suntem la fel de nebuni

în curând o să te aducă și pe tine aici, pe salteaua asta murdară, în patul acesta cu grilaj de fier, ruginit pe alocuri, scârțâind din toate încheieturile, ca un morman de fiare vechi. În cimitirul acesta, o să-ți pună la cap o pernă tare, pe care n-o să te poți odihni. O să-ți dai seama că n-a mai rămas nimic din încăperea în care ne-am adăpostit iubirea, să nu ne știe nimeni. Sau ce-o fi fost: instinctele, patimile, desfrâul, isteria… putea fi orice. Tu știi mai bine. Între mine și tine, tu ești profesionistul. Eu – cobaiul.

ei, o să vezi că totul s-a schimbat și în acest nou decor cu iz de cameră mortuară o să te descoperi altul. Ți-am mai zis: de la dragoste la nebunie nu e decât un singur pas, atunci când știi ce faci… îți sună cunoscut? ”dragostea e o formă de nebunie asumată”, e aceeași cale spre pierderea simțurilor și a intuiției. Nu, nu e iubirea aceea care înalță, sentimentul acela care ”îți dă aripi” – ce clișeu! De fapt, aici nici nu mai contează, dacă mai crezi cumva în ea, o să-ți arunce infirmiera o găleată cu apă rece în cap, o să sfârâie puțin și o să se răcească. O să miroase a suflet carbonizat, ca la morgă

numai medicii legiști cunosc mirosul acesta, pentru că viețuiesc în el și s-au obișnuit. Vezi, nici ție nu-ți mai face rău, între parfumul cu care ieși pe stradă și duhoarea asta în care stăm prinși ca o insectă într-o piatră de chihlimbar nu va mai fi nicio diferență.

Asta e fericirea! Să nu-ți mai pese ce se întâmplă în afara ta, să nu te mai izbească, să nu te mai destabilizeze, să nu te mai înnebunească… ha,ha,ha, aici cuvântul acesta sună ca o binecuvântare, ca o izbăvire, ca o rugăciune de mulțumire a păcătosului căruia i s-a arătat, printr-o crăpătură, dincolo de poarta Raiului. Atâta cât să-și poată închipui că acolo îl așteaptă cineva, sau că ar avea permis de liberă trecere… dincolo, promisiunea vieții viitoare, ce cald, ce verde și ce albastră mare

ce fantezie, câtă libertate a imaginației, ce senzație incredibilă de omnipotență: am văzut prin poarta Raiului, am văzut poarta deschisă, e acolo, e acolo, am ajuns, am ajuns… Biet nebun, ai avut o clipă dispensă de la Dumnezeu să speri, acum gata, ajunge că ai pus gura pe bomboana asta, scuip-o, s-o ambalăm la loc așa cum te-am împachetat pe tine, frumos și strâns, compact, să nu te pierzi, să nu te strici și să nu cumva, Doamne ferește, să cazi pe jos să te ia vreunul sub talpă… așa și cu iubirea noastră sau ce-o fi fost, că nu mai știu.

Mai știu că mă țineai de mână, și-ți număram cu inima bătăile inimii tale… tic, tac, tic, tac, așa ca un ceasornic care își înghite secundele, dragostea ta mă consuma încetul cu încetul – ca să nu mă doară dintr-o dată, probabil așa te-ai gândit, era mai simplu să mă iubești în doze mici, ca să te simt

și da, ai avut dreptate, îmi plăcea. Eram o ticăloasă, ne potriveam. Mă hrăneai cu intenția de a mă sacrifica. Și îmi plăcea, da, ce-mi mai plăcea, și te vedeam ca pe o zeitate, hipertrofiat, magnific, cu pieptul tău care acoperea orizontul, cu ochii tăi – singurele ferestre pe care nu mi le scobisem în orbite – te întindeai egal, cu grație nemaipomenită, între nord și sud, oriunde mă întorceam dădeam de tine: îmi stăteai lipit de frunte și-mi aprindeai luminile, să nu mă fure somnul, pe pielea mea te desenaseși ca o armură – nu te strânge acum cămașa mea de forță?

woman

Hai, îndură, o să te simți sufocat la început, apoi o să-ți treacă… îți ajungea doar să îți spun ceva și stăteai acolo, în umbra cuvintelor, fericit de creșterea mea… mă ridicam din propria nimicnicie și mă hrăneam cu nebunia mea, pe care, de altfel, o sesizaseși – dar vezi tu, cum ai lăsat pe mine tot, crezând că n-am crescut degeaba, că mă voi descurca – mai rău e cu gândurile astea care nu-mi dau pace, umblă prin mine cu cizme țintate care se împiedică mereu, parcă le pune cineva piedică într-adins, ca niște accelerate deraiate, scrâșnind pe resturile de șine care sfârșeșc în neant

lăsați-mă, lăsați-mă, nu vreau să mă mișc de-aici, nu vă ajunge că mă sufocați în cârpele astea nenorocite, luați mâna de pe mine, o să-mi răniți iubitul, cum nu-l vedeți, am uitat să vă spun, e aici, îl port cu mine dintotdeauna, a fost plecat o vreme și numai așa ați putut pune mâna pe mine… m-ați descântat și m-ați găsit descoperită, plecase doar puțin, poate la magazinul din colț, la o mică plimbare, sau poate adormise numai… îi faceți rău… nu aveți cum, nu aveți cu ce, nu există nimic în lumea asta care să vă ajute să ne despărțiți, nu vedeți, suntem perfect lipiți, perfect încarnați, nu vă uitați așa prostiți, n-o să găsiți decât aceleași două mâini, două picioare, același corp, aceeași gură cu care în același timp respirăm și ne sărutăm, ochii aceștia dacă-i veți atinge vom urla de durere amândoi, într-un singur glas…

mai bine luați-mă pe mine… o să vă povestesc din lumea de dincolo, cum m-a căutat și cum m-a găsit, cum s-a mutat în mine întâi cu picioarele, care mergeau mereu spre mine, apoi cu mâinile, care-mi căutau neîncetat carnea și sufletul, mai apoi cu respirația, ca să mă țină trează încontinuu, să îl privesc fără să îi spun nimic… pe buzele mele, cuvintele lui sunt atât de amare, am impresia că mestec pelin câteodată și cred că dacă le-aș mușca, m-aș putea otrăvi definitiv… în sângele lui curg eu: amestecat, în șuvoaie când calde, când reci, neistovit… dar ce folos, că nu mă veți putea ucide pentru că între toate femeile, sunt mai puternică și sunt de neînfrânt…

atâta lucru puteți face: în cămașa asta de forță, lăsați-mă să zac, asfixiată în gândurile mele, aici pe jos, inofensivă și tăcută ca însăși dragostea mea pierdută… nu sunt în stare să mai rănesc pe nimeni, mi s-au atrofiat ghearele și m-au năpădit toate bolile ascunse ale sufletului, de nevindecat, mușcând din mine ca un cancer tenace, curg de vie, lăsați-mă să mă inund în propria mizerie sufletească, oricum n-aveți ce face cu mine așa… uitați-vă la mine cu ochii mari deschiși și cu gura închisă, ca și când v-aș infecta cu ciumă… și lăsați-mă între pereții aștia goi, departe de lume, numai cu el.

Avem atâtea să ne spunem, au trecut secolele peste noi și am uitat limba în care ne-am cunoscut…