Cândva

Cândva, ai să-nțelegi ce se petrece…

Chiar dac-ar fi, în gândul tău, să mor,

cu fiecare clipă care-ar trece

m-aș preschimba în lacrimă și dor

Ai să-nțelegi, cândva, că nu-i uitare

făcută între noi să se aștearnă…

Sunt răsărit, amiază, înserare,

sunt arșiță și viscol lung de iarnă

Ai să-nțelegi, cândva, că nu am cum

să nu fiu ochiul cald, deschis mereu,

să pot vedea când, poate, dai de-un drum

pe care fără mine ți-ar fi greu

Nu pot pleca… Ai să-nțelegi cândva

că eu, de fapt, nici nu mai sunt demult…

M-am prefăcut în cer deasupra ta,

și sufletul, cu teamă, ți-l ascult

Cântec de lumină

 

Suflet al meu, nu te pierde,

lumea e încă senină!

Mai am pentru tine o clipă de verde

și un strop de lumină

Mai am pentru tine o zare,

mai am pentru tine un dor,

nu știu ce dragoste mistuitoare

nu mă lasă, iarăși, să mor

Nu te pierde, suflete dragă,

inima mea

bate, năvalnic, ziua întreagă,

și mă trage, prin nori, după ea

Îmi arată ceruri înalte 

și iubiri ce stau să se-ntâmple! 

Ea-i un clocot, un jar care arde,

mie-mi ninge sare pe tâmple 

Și nu vede, nu vede deloc

că-s mai greu în privire și pas,

și acum, fără leacuri, ia foc

la o simplă fărâmă de glas

Mă trezește noaptea, să-mi spună,

chiar de-i iarnă și viscolește,

că aleargă, desculță, sub lună,

că e prima oară când iubește

S-a îndrăgostit de înserare,

s-a îndrăgostit de-un cer de stele,

a-nvățat să cânte și să zboare,

a uitat de lacrimile mele

Ce să fac? Eu nu mai am cuvinte

să îi spun că-n urmă-i mă pierdu…

M-a topit în sângele-i fierbinte,

și cu mine te-ai topit și tu

Citiți și Jurnal de călătorie, Emil Almășan